«
»


Pofta vorace de a ști…

Scris la 13 decembrie 2008

Există în noi, mai ales în adolescență, o poftă în sine de a cunoaște, indiferentă, cumva, la obiectul asupra căruia se exercită cu patimă, cu o forță nestăvilită. Așa m-a pasionat anatomia pe la vreo 16-17 ani, biochimia, multe alte „materii” făcute la facultatea de medicină. Începeam într-o plictiseală totală să tocesc, de exemplu, embriologia, sau endocrinologia, sau neurologia etc. și terminam prin a-mi construi un soi de rugăciune zilnică din ele. Nu pot uita cu cît avînt învățam osteologia pe Testut! Sau cum mă scăldam pur și simplu în formulele chimiei organice… Asta în paralel cu lecturi îmbătătoare din Rimbaud și Baudelaire… stropind în sufrageria întunecoasă, străjuit de un dulap cît un castel, foile versurilor, cu coji de portocală îndoite ca să le țîșnească zeama ațîțătoare din pori.

13 comentarii »

bogdan:

:smile: dupa ce v-am citit ma pot intoarce cu placere la invatat….fiziopatologie.poate la sfarsitul zilei apare si rugaciunea…..intr-o zi provinciala

13 decembrie 2008 | 9:44
V.:

Ce ciudat mi se pare ca amintirile din timpul facultăţii să se amestece cu cele domestice! Să toceşti în sufragerie, ce lux!…
Pentru mine, povestea cărţilor adulmecate în atmosfera plăcută de acasă s-a rupt la 18 ani (şi s-a înnodat fericit după 23). În locul dulapului de lemn masiv, construit cîndva de bunicul, au apărut noptiere metalice, paturi cu saltele sprijinite pe un grilaj de tablă. Portocale? Mai degrabă vreun măr zbîrcit, desert de la cantină. Şi-mi mai amintesc frigul, păturile puse în geam. Şi (la pol opus avîntului) somnul – cel mai cumplit din cîte am cunoscut vreodată, un somn cu care trebuia luptat ca şi cu o boală necruţătoare: în timpul orelor de analiză matematică. Profesoara era o cucoană cu coc şi cercei mari, care înşira nişte formule fără sfîrşit, ca-ntr-un coşmar…

13 decembrie 2008 | 11:43

@ V. : Marele meu avantaj a fost că nu am stat la cămin, ci acasă. Facultatea era la cinci minute de mine. O luam pe niște străduțe întortocheate și ajungeam imediat acolo, ba chiar puteam trage și cîte o fugă pînă acasă în pauza mare dintre ore!!! Am făcut-o de vreo cîteva ori. În schimb, nu aveam viața tonică de la cămin, cu năzbîtii și fete băgate noaptea pe geam la căminele de băieți, ascunse prin dulapuri la eventualele controale…

13 decembrie 2008 | 13:13
V.:

Numai tonică nu era viaţa de cămin… Poate doar aşa cum o puşcărie îşi căleşte deţinuţii! Dar fuga de acasă şi aruncarea cu capul înainte în viaţă, asta da întăritor.

13 decembrie 2008 | 17:23

@ V.: Se pare că eviți să discuți tocmai ceea ce eu invidiam la căminiști, acea mică destrăbălare ce era posibilă, abilitatea lor de a mitui portarii, de-a face cîte-o beție pe ascuns în cîte o cameră. Era o promiscuitate pe care ei o povesteau cu lux de amănunte, o comentau, faceau pariuri, organizau escapade nocturne… Adevarul e că cel mai bine se simțeau colegii care erau în gazdă, cu camere cu intrare separată, cu haleală adusa săptămînal de acasă de mame grijulii, cu burse, unii sau bani dați de părinți, alții…

13 decembrie 2008 | 18:00
mat_hab:

ce vremuri si ce fete…veneau cu mincare la camin..apoi cind eram la gazda..eram cel mai rasfatat…scoala? invatam pe genunchi si ne imbatam dupa examen…
au fost ani frumosi, grei si haiosi in intunericul comunist, dar iubirile ascunse si tigarile fumate aveau alt gust. Nu regret nimica, nici plecarea mea, nici iubirile pierdute, doar citiva oameni care au disparut….dar a meritat.

13 decembrie 2008 | 18:19
V.:

Una-s poveştile, alta realitatea… Şi una-i realitatea anilor ’60, alta a finalului anilor ’80, cei mai răi din cei răi, chiar dinainte să pocnească buboiul, într-un cămin de fete, cu securiştii la poartă, şi puţin după, cît încă se mai păstraseră obiceiurile…
Haleală adusă de părinţi grijulii? Trebuia să duc eu acasă, dacă prindeam vreo punguţă cu cafea, vreun salam tăiat în două… Banii veneau tîrziu, cînd veneau, şi nu ajungeau de mai nimic. Destrăbălările… Ce cumplite detalii s-ar putea da şi aici. „4, 3, 2…” Dar n-aş vrea să vă stric iluziile.
Într-adevăr, bucureştenii aveau mereu impresia că în cămine e o permanentă distracţie – poveştile funcţionau perfect, acopereau mizeria din goluri…

13 decembrie 2008 | 18:23

@ V.: Am făcut facultatea la Iași. Bucureștiul era întotdeauna mai… emancipat, ca și acum, de altfel… N-am mai prea avut iluzii, după ce am nimerit în sala de disecție încă din anul întîi… cu cadavrele sub nas și colegii hăhăind la bancuri stupide… Singura salvare a fost poezia, cel puțin la mine…

13 decembrie 2008 | 19:31
V.:

(cînd spun „bucureştenii” mă refer, desigur, la colegii care stăteau acasă, cu părinţii, şi ne invidiau aşa-zisa libertate, construită mereu din poveşti aiurite; iar în emanciparea la scară „municipală” nu cred, cum nu cred nici în mitocănia generalizată – sînt de toate peste tot…)

13 decembrie 2008 | 19:50

@ V. : În grupa din care făceam parte, patru eram din Iași, doi băieți și două fete. Restul sta la cămin, cu excepția unei singure fete care găsise o gazdă. Din cei de la cămin, doi erau mai șmecheri: Georgescu, ajuns profesor ortoped, și încă unul, căruia i-am uitat numele, frumușel, cu succes la colege… Aveam și un coleg cam în vîrsta (pe atunci se da și de cîte zece ori la medicină!), tot căminist… Și mai era un maghiar, ăsta chiar bărbat în toată firea, care de abia o rupea pe românește… Plus alți cîțiva: o femeie căsătorită deja, încă o colegă (cu un frate într-un an mai mare, ce învăța foarte bine)… ajunsă și ea profesoară pe la ceva…

13 decembrie 2008 | 20:41
V.:

Ce multe ţineţi minte! Eu am uitat, parcă e totul din altă viaţă. Poate şi fiindcă am rupt-o cu tot ce ţine de domeniul acela… Şi ştiu că marea majoritate a colegilor şi-au făcut cariere în cu totul alte profesii, odată ce s-a dat liber: o fostă colegă e un cunoscut producător de filme, un fost coleg e director de bancă, iar un fost profesor e… prim ministru! :smile: Alţi doi profesori au fost pe rînd miniştri ai învăţămîntului. Iar unii se ţin de scris… Bine că se poate.

13 decembrie 2008 | 20:56

@ V. Ei, ăștia sînt doar colegii de grupă dinainte de a mă îmbolnăvi în anul patru! Mai am o serie după ce am revenit la facultate!!! O să-i enumăr altădată… Oricum, una peste alta, e mult de spus și, iată! destul de dureros de amintit. Să nu uit, în anii 80 eram șomer, pur și simplu! Din 1975 pînă în 1983 nu am avut nici un serviciu… Tăiam frunze la cîini și publicam cam o carte de versuri la doi ani… datorită prieteniei cu Florin Mugur, care era redactor la Cartea Românească… Mă rog, mă mai știau și alții…

13 decembrie 2008 | 21:19
stefu:

dap.cateodata las eliade si ma transfer pe netter . asta e viata …daca doriti va spun eu cum e acum in anul 1 la medicina generala.. e ok…asta in afara de cele 3 week-enduri in care n-am iesit din casa pentru ca aveam colocvii dar in rest merita..

13 decembrie 2008 | 23:25
Lasa un comentariu

Comentariu