«
»


Cam asta e…

Scris la 18 mai 2008

Cred că la un moment dat, nu prea ştiu cînd, dar bănuiesc că din clipa în care realizezi că altceva nu poţi face ca lumea, că eşti cumva condamnat să te exprimi doar în forma asta cu adevărat, adică în versuri, da, de acum încolo nu mai trebuie să-ţi fie jenă că eşti poet. Asta e, ce să mai vrea lumea de la tine? Restul te lasă indiferent, nu te regăseşti decît în scrisul chinuit, inspirat, cum o fi, numai să fie… E modalitatea ta „normală” de a trăi într-un mediu, nu doar în cărţi spus, ci pe viu simţit… într-un mediu, în mod bizar ostil! Mereu mă întreb: ce-o fi avînd ăştia cu poeţii, cu poezia? Ce-i roade pe ei, de ce nu te lasă în pace? Fiindcă antipatia lor este tenace, nu ai nici un răgaz, veşnic te atinge cînd nici nu te aştepţi, într-o zi aparent banală, zi de cumpărtături sau de plătit facturi, sau de achitat mai ştiu eu ce chestie obligatorie. Indiferenţa latentă e de preferat acestor atacuri acute, neprevăzute… parcă sub centură… Miracolul e să nu fii băgat în seamă, să treci neobservat de acerbii duşmani ai poeziei, evident duşmani… că nu doar din prietenie îţi fac rău… La Dolhasca nimeni nu a ştiut că scriu versuri pînă la premiul luat pentru debut în volum… şi eram fercit… Acum habar nu am de unde va veni pericolul… Vine, sigur vine!!! Nu te iartă ei, serioşii, pe tine, un om în toată firea care, auzi? scrie cu rimă!!! Şi cu ritm, aş adăuga mîndru….

1 comentariu »

V.:

Venind spre casă cu trei flori în mînă, într-o duminică însorită, poetului îi iese în cale vecina-general, pusă pe reparaţii. Cum se salvează poetul? De ce fir se agaţă el odată ajuns pe celălalt trotuar?
Ar mai fi de povestit şi despre Duşmanii Piticului Bun. Cît de adînc trebuie îngropată o astfel de poveste ca să nu iasă viermii răi la suprafaţă? Ce fel de plante „sanitare” trebuie sădite deasupra?

19 mai 2008 | 9:55
Lasa un comentariu

Comentariu