«
»


Cîntec naiv

Scris la 28 ianuarie 2010

La început a fost cuvîntul,

Pe urmă ai venit chiar tu,

Mult mai ușoară decît vîntul

În ziua care începu.

Și-ai luat și florile cu tine,

Le-ai desfăcut, le-ai dat la fluturi,

Ca-n zborul lor fără rușine

Părul pe piept blînd să mi-l scuturi,

Și să-mi aduci, de dimineață,

Umerii-nguști cu întresînii,

Plini de-o miresmă și-o dulceață,

Prinși în căușul moale-al mîinii,

Ce-o știu doar eu, pînă la moarte.

     Iar Dumnezeu s-a-ntors pe-o parte

     Spre-a nu zări ce scriu în carte…

5 comentarii »

diamantul alb:

EDxista cuvantul SUPERBISIM si inventam acum si SUPERLATISIM.
-Ma gandeam eu asa luni seara cand pe cer luna avea un inel albastru;-Oare putem sa iubim in culori… de mii de ori?aceeasi ochi ,aceeasi flori?

28 ianuarie 2010 | 17:00
diamantul alb:

Curcubee-ndragostite stau la colturi de sarada
si se-ntreaba-n ce culoare sa iubeasca cate-o zada….
__________________

28 ianuarie 2010 | 17:02
Carbunele negru:

Ce ma arde in molecula sa corectez, uf, cu o pasta rubinie, dar kitsch-ul tot ar ramane. Diamnat-damnat, grea e limba scrisa si usoara sporovaiala.

30 ianuarie 2010 | 16:13

@Cărbunele negru: „Mă arde la moleculă” mi se pare mai nostim! Dar și „Mă arde în moleculă” e brava!

30 ianuarie 2010 | 17:26
Carbunele negru:

De fapt, ma tot arde-n molecula. De mult…

30 ianuarie 2010 | 17:29
Lasa un comentariu

Comentariu