«
»


Constatare de hobbit

Scris la 16 mai 2008

Uneori sînt beat de fericire că mai pot scrie, versurile curg parcă dictate, de abia le pot transcrie, uitîndu-le aproape în aceeaşi clipă în care au venit de nu ştiu unde… Alteori mă chinui cumplit, mă împiedec nevolnic în cîte un vers, îmi crapă capul de efort, dar continui… Şi culmea, tocmai poeziile scrise cumva în silă, cu un efort imens de concentrare, cu căni de cafea băute în neştire, sînt, după un timp, şi cele mai bune!!! Dar chestia asta o pot vedea mult mai tîrziu, cînd nici nu mai cred că versurile acelea au fost făcute de mine… Uneori însă şi poeziile ieşite dintr-un foc se dovedesc a fi rezistente… Principalul, aici, e să nu mă joc cu variante ce strică, alterează jetul spontan… Esenţialul e să-ţi dai seama la ce variantă trebuie să te opreşti. Fiindcă, „în călduri”, ele vin cu zecile, care mai de care mai apetisantă…

4 comentarii »

V.:

O adevărată confesiune.
Pare firesc ca lucrul muncit să fie durabil. Cred că versurile din „jetul spontan” ies bine tot fiindcă firul a fost învăţat, în timp, cam pe unde s-o ia. Nu se duce nici el chiar de capul lui.
Mărturisirea dvs. mi-a amintit de cea a lui Ian Anderson (muzician celebru, solistul de la Jethro Tull) care spunea astă-vară că a crea înseamnă a îţi face o cafea dimineaţa şi a te aşeza la birou. Pur şi simplu. Iar dacă mai e şi inspiraţie atunci, tocmai atunci, asta vine ca un bonus. Inspiraţia e „un fluture care îţi zboară prin faţa ochilor şi tu întinzi mîna şi îl prinzi, uşor, atent să nu îi striveşti aripile”. Nici eu n-am crezut niciodată în scrisul la inspiraţie. Te aşezi, sorbi din cafea şi te gîndeşti, nu aştepţi să vină gîndul la tine, mergi tu după el…

16 mai 2008 | 17:28
tupeistu:

V@: cu jet sau fără jet, cu cafea, fără cafea, hobbiţii sunt magicieni a-ntâia :grin:

17 mai 2008 | 1:44
hobbitul:

@ V. : Chestia e, chiar dacă o să te dezamăgesc, că am avut momente, zile, uneori săptămîni, de aşa zisă „inspiraţie”! Asta mi se întîmpla mai cu seamă la Dolhasca. Începea uneori chiar mergînd pe drum. Fără să-mi dau seama intram într-un soi de RITM, aş îndrăzni să-i spun „universal”, simţeam la modul fizic cum ceva începe să se mişte, da, mi se mişcau degetele mîinii drepte ca şi cum aş fi scris. Totul căpăta semnificaţie, orice amănunt zărit, furat cu coada ochiului: roua, şanţurile, casele vechi, gardurile înverzite de muşchi lumina, MAI ALES LUMINA, LUMINA,LUMINA, pe care aş fi putut-o atinge şi decoji de pe stîlpii de telegraf. Era un RITM uriaş, care venea dinafară, mă străbătea, mă integra ,de abia acum, fericit, infinit fericit, la tot ce mă înconjura; pot spune că aproape vedeam unda aceea ca un val mare ce mă suie pe creasta lui, mă coboară, iar mă suie… Fugeam acasă, la început ritmul era fără cuvinte, apoi absorbea orice cuvînt auzit, citit, amintit, şi îl transforma in vers cu o viteză ce mă împiedeca să transcriu, depaşea repeziciunea mîinii… Totul era să rezist presiunii, să scriu în goană… Atunci VEDEAM întreaga poezie cu spaţii goale unde nu se potrivea încă un cuvînt, chiar aşa o şi scriam, cu goluri albe în rînduri… La transcrieri, nenumărate transcrieri, cuvîntul sosea… Am aşteptat cîte un epitet şi luni întregi, eram sigur că se va integra firesc in textul gata scris… Şi mai era ceva, scriam mereu o poezie ca şi cum ar fi fost ultima, fiecare îmi da senzaţia că nu voi mai putea după aceea continua nimic de aceea căutam să pun tot ce ştiu într-însa… De obicei in pauzele dintre perioadele de scris, impresia dureroasă era ca m-am treminat definitv. La Dolhasca ţineau cam trei luni. Uneori au ţinut ani, cu nici un pic de speranţă în posibilitatea de a continua… Asta, de fiecare data, mă speria şi deprima cumplit…

17 mai 2008 | 6:28
V.:

Am atins ceva… Şi aţi scris pledoaria pentru fluture, la ora la care abia de-ncepeau să cînte mierlele.
Da, poezia e cu totul altceva. În cazul prozei îţi trebuie întîi ideea, structura, apoi vine amănuntul care te inspiră pentru diferite pasaje. Valul acela care te ridică şi te coboară trebuie integrat undeva, cu sens, îi trebuie povestea de jur împrejur, ca un puzzle, unde să îl aşezi şi să se potrivească. Sau, dimpotrivă, potriveşti marginile poveştii ca să înghită piesa mică, esenţială, să cînte chiar ea întreagă în ritmul unui astfel de pasaj. Sună cam a inginerie, dar şi dumneavoastră faceţi mici inginerii cu acele cuvinte căutate îndelung.
E dureros cînd întîlneşti amănuntul, îţi trebuie să îl aşezi şi nu ai unde, nu ai unde, ai vrea să îl ţii, dar el alunecă, dispare… Atunci scrii repede o mică însemnare pe blog!
Nabokov stătea ani gîndindu-se la următorul subiect de roman. Între timp, scria povestiri.
Mărturisirea dvs. de mai sus e ceva pentru care trebuie mulţumit. Însă nu prea mă pricep să o fac.

17 mai 2008 | 9:44
Lasa un comentariu

Comentariu