«
»


Constatare de hobbit…

Scris la 18 mai 2008

Dezordinea deprimă. La balamuc am învăţat că nu trebuie să laşi patul nefăcut dimineaţa. Că trebuie să te speli mult pe ochi şi pe obraz cu apă rece. Că e neaparat nevoie să te barbiereşti în fiecare zi. Posibil că ceilalţi o făceau de frica infirmierelor, a asistentelor medicale (foarte căpoase la pavilionul „Crizis”, unde am stat), de ruşine ca medicul să nu le facă observaţie în timpul vizitei. Se pregăteau ca mirii!!! Oricum, neras mă simt prost, mă mănîncă faţa, par scăpat din peşteră. Un hop de trecut erau mesele luate în comun, într-un subsol umed, mirosind a mucegai. Mîncarea se aduce în două găleţi, de către un bolnav mai isteţ, sau mai vechi… de la un pavilion central, de unde se distribuia peste tot… Deseori nu puteam să o înghit, erau nişte lături fără gust, sau excesiv de acre, de sărate… Pe urmă m-am obişnuit, chiar îmi făceam o mică glorie din a o mînca! Înainte de externare mă plimbam ceasuri întregi printr-o livadă uriaşă de cireşi… Transmiteam SMS-uri matinale lui Teodorovici, privind situaţia melcilor, a cărărilor… Deseori îl întîlneam şi pe medicul pavilionului printre copaci, parcă mai trist, mai îngîndurat decît mine…

9 comentarii »

V.:

Iar Teodorovici a scris despre acele sms-uri, pe care le păstrează în memoria telefonului, ca pe poezii.
Un capitol interesant despre un astfel de pavilion este în „Spaima” lui Makanin. Oare întotdeauna este şi o grădină?
Zilele trecute, la ştiri, o scurtă relatare de la un asemenea spital, din Jebel – Timiş, unde un asistent a împuşcat din greşeală un pacient. Sprijinise, se pare, puşca de un copac (să fi fost un cireş?). Cum ar fi scris Cehov „ştirea” asta?
La Jebel, acolo, a murit bunicul din partea mamei. Chiar acea grădină cred că o traversa mama atunci cînd un pitic îi tot pupa lipicios braţul, de la palmă spre umăr, şi iar de la capăt, chipurile ca să i se dea cîteva monede… Pînă acolo mama ajunsese greu, călătorind cu un tren care luase foc, în noapte de anul nou.

18 mai 2008 | 9:47

V. : Cîte grozăvii adunate dintr-odată! Ştiu eu cum ar fi scris Cehov? Nu i-am descifrat nicodată „formula”!!! E mereu imprevizibil… Este sau nu nebun medicul din „Salonul nr. 6”? Pur şi simplu nu mai are chef de mizeriile din viaţă… Nu mai citeşte, stă cu faţa la perete cînd îl vizitează „prietenul”… discută interminabil cu un locatar al pavilionului cu „nebuni”… Îngrozitoare mi se pare „normalitatea” cu care ajunge, la rîndul lui, pacient. Cam cum m-a înspaimîntat „normalitatea” cu care moare Ivan Ilici al lui Tolstoi… Îţi dai seama că poţi intra la balamuc oricînd, şi că se moare, uite că se moare, mori chiar tu! O nedumerire: ce fel de pitic mai e şi ăla care ajunge pînă la umărul unei femei cu gura?

18 mai 2008 | 11:16
V.:

Un pitic bărbat ajunge, se pare, cu gura la umărul unei femei nu prea înalte, dar foarte speriată. Şi necăjită. Acum chiar încerc să vizualizez scena. Iau de bună povestea mamei. Da, un pitic cam ca un copil pofiticios ridicat în vîrfurile picioarelor la taraba cu dulciuri…
Mama era tînără; pornise la drum cu monedele noastre de 5 lei, acelea mari, pe care le strîngeam în sticle de lapte ca-n puşculiţe. Cîteva au ajuns la pitic.
Aşa vine moartea, de anul nou, la sute de kilometri depărtare. Da, normalitatea din toate. Ce e anormal, la ce să te raportezi? Şi de ce?
Dar acum m-am fixat pe „Se pregăteau ca mirii!”. O tristeţe nesfîrşită în forfota lor matinală. Nuntă la pavilionul „Crizis”.

18 mai 2008 | 16:05
hobbitul:

@V. : Nici vorbă de nuntă, măcar în ceea ce priveşte bolnavii!!! Seara, cînd ne duceam, fiecare cu cana lui în mînă, să ni se dea medicamentele, la ora 9, la etaj, unde era cabinetul asistentelor, li se administra tuturor cîte o doză zdarvănă, calmantă, ca la armată, sa nu mai aibă nimeni nicio poftă… Mie nu mi se da, mă ştiau destul de liniştit, mai fusesem şi medic cîndva… Unii doar se făceau că înghit medicamentul, majoritatea il luau cu nepasare, şi femei şi bărbaţi… Umilitor era, în primul rînd , să stai cu cana aia şi să înghiţi, oblogatoriu, medicamentele în faţa asistentei… Ocupam o rezervă cu încă un bărbat împreună… Vis-a-vis era o alta rezerva cu femei… Chiar lînga a mea, perete in perete, erau doua fete oploşite acolo de la un orfelinat… Amîndouă ajutau la făcut curat dimineaţa şi apoi se duceau la biserica din curtea spitalului, unde aveau treabă… De fapt doar Geanina ajuta infirmierele… Blondă, năltuţă, în blugi, rea de gură, se certa cu toţi bolnavii… Cu mine nu, mă lua cu dumneavoastră… Făcusem un soi de combinaţie cu dînsele, aveau priză în camera, cumparasem un prelungitor, şi toţi bolnavii, chiar şi cei de la etaj, făceau cafele peste cafele pe coridorul întunecos… Asistentele tolerau asta, şi medicul… Trebuia doar să ascundem firul în timpul vizitei… şi priza triplă de la prelungitor… se încărcau şi mobilele… Geanina, sîmbăta şi duminica , se ducea la un bărbat, un tip de culoare, ca să-i spele rufele, în oraş… Vroia să se căsătorească… a plecat chiar în străinătate pentru asta, dar s-a întors tot singura, proba de căsnicie nu ţinuse… Ţin minte că mi-a lăsat numele de mobil… După externare mea mă suna din cînd în cînd, m-a sunat şi cînd a plecat in Grecia parcă şi apoi cînd s-a întors cu coada între picioare, necăsătorită… „Domnu’, eu sînt Geanina, zicea veselă… ce mai faceţi? Nu m-am căsătorit!”

19 mai 2008 | 5:54

@ V. : Prin mai, 2006, fiică-mea, alarmată, a venit în ţară. Mă internasem total aiurea la chirurgie, fiindcă acolo profesorul era un fost coleg de grupă… Normal, internarea era inadecvată, trebuia să o fac tot la psihiatrie… Acolo, la chirugie, într-un salon cu oameni cu operaţii grele, am atins, cred, apogeul deprimării… Surorile se purtau infernal… Venise o doctoriţă superbă, de pe la asistenţă mintală şi dase ordin, fără să-mi spună nimic, să mi se ia toate medicamentele de pe noptieră… Nu o să uit nicodată cu ce bucurie mi-a scos tot din noptieră o soră care pînă atunci se purtase onorabil… Şi cu cîtă neglijenţă mi se dădeau apoi medicamentele lăsate în sema lor… Aveam şi o chestie băgată în venă, lăsată acolo, care mă incomoda la somn… Şi aşa nu dormeam deloc… Am rugat să mi-o scoată, umblînd noaptea pe săli, pe o doctoriţă de gardă… S-a milostivit cumva… de fapt tot restul personalului uitase că mi se pusese… Lîngă mine era un om destul de zdravăn la viaţa lui, acum cu cancer de colon operat şi cu anus contra naturii… Nici el nu dormea deloc… Dar mă proteja într-un fel de alt bolnav, şi el operat, cu rude preoţi, ce mă îndemna să mă spăl pe dinţi cu pasta de bărbierit!!! Atunci i-a sărit muştarul celui cu operaţia pe colon şi l-a certat! Mîncam într-un soi de cantină unde televizorul era pus veşnic pe acelaşi post, Ethos parcă, se da numai muzică populară… De fapt aproape că nici nu mîncam, nu mă mai berbeream, credeam că acolo o să mor! Şi mă chinuia chestia că, uite, dacă ajungi în infern, da, poţi să îl vezi, dar nu mai ai voie să şi-l descrii, nu mai ai timp, acolo se termină, duci acea experienţă cu tine… în mormînt. Am fost externat şi transferat de fiică-mea la Spitalul Nr. 7, unde era normal să fiu… Era a treia şi ultima internare. Medicul deja mă ştia din prima… Făcusem două recăderi…

19 mai 2008 | 6:53
V.:

Am plecat de la nuntă şi-am ajuns la infern. Dar, sigur, eu vedeam o pregătire de „nuntă” cam macabră, „mirii” aceia forfotind între pereţi ca-ntre scînduri. M-am ferit s-o spun direct, dar după toate cele povestite aţi ajuns tot la „acolo se termină”. Şi nu se termină. Iată, ai voie să-l şi descrii, infernul, chiar dacă-i cam mult pentru un om.
Uluitoare mi se pare dorinţa de-a mai ţine legătura apoi cu cineva de acolo. Aş fi crezut că fugi de tot şi de toate, odată scăpat.
Şi ca să îndulcesc dimineaţa de luni, mărturisesc că am citit de două ori cum „mi-a scos tot din noptieră o soră”. Somnoroasă, credeam că doctoriţa v-a scos o soră din noptieră! :smile:

19 mai 2008 | 10:08
hobbitul:

@ V. : Adevăru-i că în ultima săptămînă a celei de-a treia internări mă simţeam bine, eram voios, scăpasem, îmi dădeam seama că nu mai puteam decît printr-o gravă neglijenţă să ajung din nou acolo. Prinsesem şmecheria, principalul era să nu te laşi dus de depresie, să ieşi, să umbli, să fii cît mai mult timp în priză… Făceam şi reflexoterapie la un cabinet particular… Nu mai neglijam tratamentul, devenisem precaut în orice… Totul mi se părea proaspăt… Şi nu încetam să fac cîte două-trei duşuri pe zi şi să mă schimb la două zile… ca să fiu curat, fără izuri personale…

19 mai 2008 | 12:22
V.:

…fără izuri personale…

19 mai 2008 | 13:21

@ V. : Ieşisem de la spital prin iunie, transpiram, nu mă puteam suporta decît foarte curat, schimbam şosetele zilnic, era o hiperigienizare oarecum „medicală”! Pe rînd, m-am lăsat de reflexoterapie, cele două-trei duşuri s-au redus la unul, medicamentele somnifere işi făceau încă efectul, era o placere sa nu mă mai trezesc pe la trei noaptea… Şi foloseam orice ocazie să merg cît mai mult… să văd, să particip la ceva… O luasem foarte în serios… Nu mai doream să ajung în spital! Un timp a fost o ordine perfectă prin camere, printre cărţi…Cititul devenise iar o plăcere… Scrisul se lăsa însă aşteptat… De abia spre finalul lui 2007 a început să-mi revină şi cheful de scris… Dar a reapărut dezordinea în cărţi, în ziare… Şi mai era ceva, ascultam foarte multă muzică simfonică…

19 mai 2008 | 15:17
Lasa un comentariu

Comentariu