«
»


Constatare de hobbit…

Scris la 21 mai 2008

Prima dată cînd mi-am dat seama de „libertinajul” fluturilor a fost la Dolhasca. Acolo erau şi mai la îndemîna mea, aerul fiind plin, în spatele casei, de zborurile lor aiuritoare. Am şi încheiat o poezie, esenţială cred pentru starea mea de atunci, cu versul: „O, fluturi, inimi desfrînate!” Începeam cu: „Ce corp subţire are clipa!/ Eu sînt naivul ei copil…” şi terminam exasperat: „Destul! În sufletul meu toate/ Iubirile sînt deraiate./ O, fluturi, inimi desfrînate!” De fapt nu  prea aveam cum şti că vor deraia cam toate amorurile mele, iar cele din trecut erau destul de puţine… Se pare că de ce m-am temut nu am scăpat niciodată: puterea de premoniţie a ceea ce scriu. Dupa „Moartea adolescentului”, adolescent fiind, m-am îmbolnăvit de tbc! De atunci am fost foarte atent la ce scriu. Şi am cauta la un moment dat să îmi prepar viitorul prin versuri fericite!!! Socoteala era simplă: dacă scriu despre fericire, voi fi fericit… poate chiar şi eram! Versurile spăimoase, aparent fără legătură cu prezentul destul de calm, trebuiesc luate foarte meticulos în seamă… ele spun despre ceva încă neîntîmplat… Chestia asta am discutat-o îndelung cu un prieten care venea des la Dolhasca, Adi Cusin. Da, şi el era convins că nu trebuie „zgîndărit” destinul cu cuvinte periculoase… Cuvintele au ceva malefic în ele, vor să se şi realizeze aievea… sau măcar pe aproape… Ca exemplu clar: internîndu-mă după poezia aceea, „Moartea adolescentului”, stabilizat fiind, nu am mai scris mult timp din teama de a nu mă îmbolnăvi din nou!!! Poezia are ceva letal. Nu te suportă viu lîngă ea… de aceea trebuie dată de-a dura, în joacă parcă, ca să-ţi salvezi pielea… an cu an… Să te prefaci că-i o bagatelă, acolo… intim ştiind despre ce pacoste e vorba… Oare jena de a fi numit poet, nu e de fapt o teribilă frică de-a umbla necamuflat faţă de moarte?

4 comentarii »

Cât la sută din atmosferă e zbor de păsări? Cât la sută e zbor de fluturi? Despre planoare şi cărăbuşi, ce să mai vorbim… :roll:

21 mai 2008 | 12:38

:cry: Articolul de faţă mă face să-mi amintesc de 1980, când gospodăreaţi o rubrică de literatură în „Scînteia Tineretului”. Era singura parte a ziarului atractivă, se juca de-a fantezia într-o publicaţie menită îndoctrinării. Erau acolo corespondenţe, poezii, comentarii, care erau rupte din contextul politic al ziarului. Cred că din această cauză de pricină, nici nu a supravieţuit prea mult. M-am amuzat odată, trimiţând o prostioară şi am fost foarte surprins să mă comentaţi pe un ton serios şi uşor glumeţ, totodată. Adică, în ton cu întreaga rubrică. Pe scurt, eraţi atunci precum păreţi şi-acuma…Nu-mi amintesc deloc ce v-am scris, în schimb îmi amintesc ce a scris altcineva la rubrica respectivă (aşa, ca să vă dau un indiciu): „Vine Ileana-Cosînzeana la maternitate şi spune: „Am venit să Făt-Frumos”. Nu am aflat niciodată ce făcea Zmeul în acest timp, dar, deoarece Făt-Frumos nu fusese încă fătat, presupun că Zmeul era tatăl.
Era perioada în care scriam şi eu o poezii, ca tot tineretul revoluţionar (mi-am şi publicat câteva pe blogul meu, unde zac precum balele de melc după ce s-a târât un sfert de veac).
La revedere domnule Hobbit!

23 mai 2008 | 0:30

@ : Bună dimineaţa! Rubrica aceea, „Diligenţa poştală” a avut o viaţă destul de zbuciumată… Oricum, a fost întreruptă, aparea în SLAST… Dar a avut parte şi de o radere completă la televizor, unde toţi cei lăudaţi de mine erau făcuţi pilaf… Am continuat-o un timp, apoi, la Cronica. Acolo, cred, l-am debutat pe Gălăţeanu!!!

23 mai 2008 | 5:59

Buna seara!
Nu cunosteam istoria, dar nu ma surprinde deloc. E deja o poveste tipica despre lucrurile atipice in si pentru comunism. Curand ne vom gandi cu detasare la acele vremuri, ca, de exemplu, la prima incaierare din viata de pusti.

23 mai 2008 | 21:02
Lasa un comentariu

Comentariu