«
»


Cum să mă rog ca să-mi pricepi mai bine…

Scris la 9 februarie 2008

Dorinţa de-a-ţi întoarce cîrlionţii

Frunţii bombate numai către mine,

Cînd, pofticioasă, mari zambile ronţăi

Şi treci subţire-n ceţile cetăţii,

Urci scări de umbră, te apleci din turnuri,

Muţi orologiilor limbile cu scrumuri,

Ajuţi vechi lilieci pe grinzi să-i căţări,

Împrăştii, ca şi-n joacă, gesturi tandre

La cerşetori gheboşi şi sluţi în cîrje,

Dai păpădii, să sufle copilandre

În ele, din obraji vicleni de bîrfe,

Pofta lor dulce de-a lua în poale

Pitici sfioşi şi de-a-i băga în boale…

10 comentarii »

Smeagoliţa:

Cît sînt eu de Smeagoliţă, dar trebuie să mărturisesc că ador piticii aşa de mici încît pot fi luaţi în poală de copile.
Poezia îmi place mult, aşa că am scris-o pe o frunză şi o mai citesc din cînd în cînd la izvor, cînd nu m-aude nimeni. Nu cu voce tare, ci cu voce moale. Şi ştiţi ce greu mai găseşti o frunză cît palma în zilele noastre?

9 februarie 2008 | 17:29

@Smeagoliţa : Copilele astea sînt cam zănatice. Fiindcă piticii, băgaţi în boale de mirosul lor acrişor (se ştie că fetiţele sînt cam nespălate, cam neglijente cu ele…), da, piticii pot să sufere adînc şi să caute să scape de necazuri prin îndrăzneli nemaipomenite. Numai că murdărelele copile rîd cumva neştiutoare şi se bucură în felul lor jucăuş… de parcă ar sări coarda… Iar despre funze nu mai discutăm… sînt bune cele de castan, late, palmate…

9 februarie 2008 | 18:27
Smeagoliţa:

Noi, Smeagoliţele, la multe rele ne dedăm încă de mici, dar copilăria ne-a fost diferită de a fetiţelor. Noi nu luam piticii în braţe, ci ne suiam chiar noi la ei în poală, săream de pe-un genunchi pe altul, îi trăgeam de barbă… Şi nespălate… e drept că nici asta nu ni se potriveşte, fiindcă noi de mici tot pe la izvor ne petrecem vremea. Însă nu cunoaştem săpunul, şamponul, alte prostii de-astea omeneşti.
De aceea mă minunam de piticii luaţi în poală! Trebuie că sînt tare mititei, iar fetiţele-s cumva cam mari, deci şi mai voluptoase, dacă pot spune aşa ceva…

P.S.: Frunzele de castan sînt excelente pentru poeziile cu cinci strofe. Pentru un sonet e bună frunza de viţă de vie, pufoasă, grăsuţă. După un timp, din frunza-sonet se poate răsuci o sărmăluţă!

9 februarie 2008 | 18:38

@Smeagoliţa : Voluptatea nu creşte cu vîrstă! Ba chiar s-ar putea spune că e invers proporţională cu dînsa! Murdărelele ar avea multe de povestit dacă li s-ar da voie de Oamenii Mari. Nabokov a mai zmuls cîte ceva din misterul lor… Iar voi, Smeagoliţele, cred că întîlneaţi hobbiţi degeneraţi, de aceea vă răsfăţaţi la ei în poale şi îi trageaţi cu un gînd anume de bărbile parfumate, mătăsoase… De fapt se cunoaşte pofta voastră nesăţioasă după inele şi pietricele preţioase atîrnate la gît…

9 februarie 2008 | 18:49
Smeagoliţa:

Voluptatea, oh, mă scuzaţi, sigur că nu creşte cu vîrsta, ci cu forma! Eu mă refeream la moliciunea formelor de femeie matură versus delicateţea genunchilor de fetiţă. Tablouri pe care fiecare spectator le vede cum pofteşte. Ups, cum sar unele cuvinte aşa, de capul lor!…

Apropo de poftă, pofta noastră după inele, să ne fie cu iertare, e cumva ereditară… Nu există Smeagoliţă, decăzută sau încă nu, fără moştenirea asta destul de chinuitoare. Hobbiţii decăzuţi asta fac, aleargă să recupereze inelul, iar noi îi ajutăm, credincioase.
Însă pietricelele de la gît, o, astea sînt răsfăţ pur! Aici se vede, de altfel, rafinamentul fiecărei Smeagoliţe. Rubin, topaz, smarald? Asta e întrebarea.

9 februarie 2008 | 19:01

@Smeagoliţa : Prea multe deodată! Forma poate fi gustată în toate felurile ei, depinde de spectrul, îngust sau larg, generos, infinit al „privitorului”, de rafinamentul lui, de „degenerarea” dorinţelor sale care, uneori, ating patologicul divin, monstruosul delicat, animalier (paianjeni îngrozitori lucraţi ca o bijuterie de lux, guşteri cu guşi umflate doar aparent dizgraţios etc.)… sau diformul medieval ce te face să savurezi o infantă cu cearcăne secrete, datorită practicilor singulare, îmbufnată în gulerul ei dantelat, însă gheboasă, cu un picioruş întors ademenitor de o sechelă poliomielitică sau cu un şold dislocat congenital sub horbota imperială… Regine cu buză de iepure… molestîndu-şi sînii în rugăciuni satanice… dureros de frumoase… Convulsionarele, trîntite cu poalele sutanelor în cap pe pardoseala marilor catedrale, suculente şi delicioase în fond…
Pietrele preţioase? În ceea ce mă priveşte prefer topazul fiindcă rimează cu extazul! E în el moliciunea atingerii miezului de rai. Rubinul incită la nebunii luxuriante, în căzi de marmoră, sub spuma şampaniilor aurii… Smaraldul l-aş dărui doar Broaştei cu coroniţă; şi ea s-ar da de trei ori peste cap şi ar deveni Prinţesa Visurilor Umede…

9 februarie 2008 | 19:58

@Smeagoliţa : Cu inelul, după cum bine se ştie, sînt trei mari încercări… :smile:

9 februarie 2008 | 20:02
Smeagoliţa:

Nu tac, ascult.
Mă gîndeam la privitor. La momentul în care el părăseşte loja de unde se uită – şi deci şi rolul – şi se îndreaptă spre scenă – şi deci spre alt rol.
Smeagoliţa tot un fel de femeie…

Dar care topaz vă place? Cel mai cunoscut e cel albastru. Eu îl prefer pe cel incolor, poate cu o vagă urmă fumurie, prin care lumina trece fericită.

Trei mari încercări. Smeagoliţa tristă. Smeagoliţa spune că trei e frumos în poveşti, dar trei e trist, fiindcă Mare Încercare trebuie să fie una singură. Smeagoliţa se gîndeşte, Smeagoliţa înţelege. Dacă Marea Încercare o prinde cînd e cu lăboanţele în nămol şi se ruşinează, ea însăşi va mai cere o şansă! Smeagoliţa zîmbeşte: trei mari încercări îi convine. Smeagoliţa doarme, Smeagoliţa visează păstrăvi curcubeu.

9 februarie 2008 | 20:24

@Smeagoliţa : Ştiu eu? Topazul e de obicei galben! Albastru ştiu că e safirul!!! Dar poate ca Smeagoliţa are mai multă experienţă în pietre preţioase… Şi că Smeagoliţa e mereu femeie-i minunat! Iar încercările, pentru ea, sînt trei… fiindcă aproape întruna e cu lăboanţele prin smîrcuri… Smeagoliţa să viseze în continuare rechinici multicolore… Poveştile de aici sînt cu sfîrşit fericit întotdeauna!!!

9 februarie 2008 | 20:42
Smeagoliţa:

Topazul are cea mai mare varietate de culori. Prin urmare, desenăm din pietre mici un păstrăv curcubeu, cu buline portocalii pe spinarea-i lunecoasă. Îl ducem în pîrîu, să înoate contra curentului, spre marile încercări care încap în lucruri mici.
„The End”. :smile:

9 februarie 2008 | 20:51
Lasa un comentariu

Comentariu