CV

Mama mi-a spus că, de fapt, m-am născut pe 25 decembrie 1938. Tata mi-a spus că, pentru a fi luat cu un an mai tîrziu la armată, naşterea mi-a fost declarată la Primăria din Bahmutea (judeţul Tighina) pe 1 ianuarie 1939. Eu le-am spus, mult mai tîrziu, pe la vreo douăzeci de ani, contractînd un t.b.c. pulmonar, că degeaba s-au strofocat ei, tot n-am făcut armata, deşi, ca medic uman, am grad de ofiţer! Indisciplinat din scutece, am fost eliminat de la grădiniţă fiindcă trînteam fetiţele în zăpadă, le ridicam rochiţele şi le muşcam de burtică. În clasa întîi la Ciceu, m-am înhăitat cu Ani, o unguroaică de vîrsta mea, ce mă striga arhetipal: Băiatule! Da, umblam prin gunoaie şi mîncam resturile găsite, ni se păreau delicioase. Tot de la Ani, într-o vizită a părinţilor mei la ai ei, am furat o planşă colorată cu soiuri de ciuperci, decupînd-o, expert, cu lama, dintr-o enciclopedie germană. O am şi acum! Şi tot cu ea, într-un beci, ne-am arătat unul altuia puţele. Numai că Ani m-a pîrît îngeraşului, iar el i-a zis mamei de isprava asta; maică-mea m-a bătut şi mi-a interzis s-o mai frecventez pe Ani. Drept care am racolat-o pe Doiniţa, am dus-o în coteţul plin cu lemne tăiate, am dezbrăcat-o şi am iniţiat-o! Doiniţa s-a lăsat şcolită, apoi a ţîşnit, goală, prin curte şi s-a dus urlînd la maică-sa!!! Nou scandal! Nu mai aveam acces decît la femei mature. Profitînd, am mîngîiat-o, luat protector în patul ei de veşnică bolnavă, pe doamna Manolache, soţia picherului; avea coapsele moi şi sînii destul de generoşi. Ea, amuzată, a ţinut secretul doar între noi doi. Anii au trecut. Veşnic îndrăgostit de fete de seama mea, mai mari ca mine, dar şi de femei în toată firea (mai ales de ele!), fui dezvirginat de o mătuşă drăgălaşă, fină, citită, soţie de ofiţer în retragere. Ea mi-a cumpărat şi Cronică de familie, în trei volume cartonate, a lui Petru Dumitriu, apoi Ion Sîntu, de Ion Marin Sadoveanu, şi m-a ajutat, ascunzîndu-le în geamantanul dînsei, să fur de la un unchi din Curtea de Argeş, unde îmi petreceam vacanţele de elev şi student, Amantul doamnei Chatterley, versiunea strong, şi încă vreo patru cărţi care m-au obsedat mereu, Golem, de Gustav Meyrink, Camera obscură, de Vladimir Nabokov-Sirin, şi două de Ştefan Zweig: În luptă cu demonul (Hölderlin, Kleist, Nietzsche) şi Tămăduirea prin spirit (Mesmer, Mary Baker-Eddy, Sigmund Freud). Mă întorc la clasa a patra, cînd am avut un coleg de bancă, fiul unui mic comerciant, al cărui frate mai mare adunase cărţi de aventuri cu duiumul, un pod întreg. Citeam cîte două-trei cărţi pe zi! Am rămas cu patima asta. Şi, printr-un noroc imens, de prin clasa a noua, maică-mea lucrînd la o şcoală unde era şi un profesor de idiş, Eleizer Frenkel, am avut acces la biblioteca lui fantastică. Nu i-am furat nici o carte!!! În timpul liber mă ocupam cu colecţionarea a fel de fel de boli. Am adunat multe: scarlatină, oreion, hepatită epidemică, t.b.c, diabet, o criză comiţială inaugurală, neo de piele (operat în 2003), cîteva episoade depresive grave (cu internări la balamuc) etc. Nu ştiu de ce mi-a plăcut să fiu scriitor. Cert e că mi-am dorit dintotdeauna. Am ucis în mine un mare fotbalist, un cîntăreţ celebru, un posibil detectiv particular şarmant… Am debutat cu versuri pe la 27 de ani, în revista Luceafărul, iar în volum la Editura Albatros, la 31 de ani. Din 1992 mi s-a dat o rubrică săptămînală la România literară, „Cerşetorul de cafea“. A fost întreruptă o singură săptămînă din cauză că începusem să scriu proză! Mai am şi-o rubrică în Suplimentul de cultură, „Crepusculul civil de dimineaţă“, acolo îmi fac de cap! Acum m-am mai cumințit și încerc, împreună cu Veronica D. Niculescu, tot în SDC, fel de fel de „Diabloguri”.