«
»


Duminică provincială…

Scris la 17 ianuarie 2010

Ani de-a rîndul am citit Proust… Nu mă gîndeam deloc la moarte, nu prea ieșeam din camera-n care, răsturnat într-un fotoliu, cu picioarele sprijinte pe birou, reluam și iar reluam volumele dragi. Prima dată cînd l-am citit cap-coadă atinsesem un grad fericit de concentrare luminosă, savurînd acele clipe de înțelegere deplină a textului, aproape o trăire a lui pe cont propriu. Pe urmă n-am mai încercat să-l reiau integral. Îmi ajungeau doar fragmente, mă lăfăiam în amănuntele frazei, întîrzîiam pe cîte un episod interminabil… Beam cafea cu nemiluita și mă simțeam minunat, indiferent la orice întîmplare exterioară, izolată de mine printr-n perete gros de beatitudine, numai de lectură dată. Protejat! Viața mi se părea infinită…

18 comentarii »

LA UMBRA FETELOR IN FLOARE

18 ianuarie 2010 | 18:26

Am lansat blogul Max Lucado Romania. http://maxlucadoromania.wordpress.com/. Articole in limba romana, devotionale zilnice, saptamanale, video si in curand multe altele.
Sunteti interesat sa facem schimb de linkuri? Daca da, va rugam sa ne anuntati. Numai bine.
Echipa Max Lucado Romania.

18 ianuarie 2010 | 20:55
Şocîţica:

Lectura ca perete protector între lumi…

18 ianuarie 2010 | 20:57
Şocîţica:

…şi totodată ca o fereastră care filtrează lumina, selectează atent ce şi cum pătrunde înăuntru, uneori purificat, alteori deformat…

18 ianuarie 2010 | 20:59

@Șocîțica : Da, selectează, adună orice din afară în jurul celor întîmplate în cartea citită, tramsformă viața reală în cadru confortabil sau chiar în substanță pentru viața citită. Adevăru-i că și în interiorul cărții dăm de moarte, dar ea e atenută stilistic, e „frumoasă” datorită geniului autorului, chiar dacă-i feroce ca fapt brut. Sinuciderea Emmei Bovary, a Annei Karenina… cu greu le-aș suporta în realitate. Tolonit în fotoliu, la lumina caldă a veiozei, le admit, chiar dacă și c-un regret imens, pe foile date cuminte una după alta… Sinuciderile dostoievskiene, a lui Kirillov, a lui Svidrigailov, a lui Ippolit (ratată penibil) par niște aventuri grotești, de-un umor morbid, înlăturînd-mi cumva participarea afectivă, deviindu-mi-o spre curiozitate și grimasă persiflatoare.

19 ianuarie 2010 | 10:20

@Șocîțica : Și mai e ceva: „eroinele”, „eroii” nu mor cu adevărat decît cînd noi, cititorii, dăm colțul! Iar dacă crapăm, rămîn mereu și mereu alții să-i țină-n viață! Roasă de-o tuberculoză cronică, incurabilă, Clavdia Chauchat va izbi veșnic, cu o neglijență nonșalantă, excitantă, ușile sanatoriilor pline de berbanți!

19 ianuarie 2010 | 12:42
Şocîţica:

Iar eu citesc o carte de-a lungul căreia chiar autorul moare. Da, moare, îl simţi murind şi ştii că romanul nu va fi niciodată terminat, şi continui să citeşti cu sfială, şi ştii că toate chinurile puse pe seama personajului sînt chinurile lui, şi te miri de puterea de-a le rîde în faţă, de-a le transforma în experiment ştiinţific, un experiment straniu: acela de-a te şterge, prin puterea minţii, din această viaţă, sau măcar de a şterge acele părţi bolnave, dureroase, aşa cum ai şterge o linie trasată cu cretă pe o tablă imaginară. Şi dulcele umor amar… Şi, la urmă, între notiţe cu tot mai multe spaţii goale, chiar moartea, reală. Iar cartea, aşa neterminată, începe să palpite acum, după treizeci de ani, din toate organele ei firave: „The Original of Laura”.

19 ianuarie 2010 | 14:12

@Șocîțica : Tot murind, își termină Proust cartea, scriind în pat, pe carnete lungi, înguste, cu litere oarecum dezlînate. Refuză să fie internat, îl îgrijește doar o menajeră credincioasă care, pe urmă, va și povesti despre dînsul într-un volum de amintiri. Proust dorea să schițeze măcar în mare finalul, e grăbit, nu mai are timp să detalieze, se aude parcă gîfîitul lui, repsirația tot mai scurtă…

19 ianuarie 2010 | 17:24
Şocîţica:

Şi scria tot autorul meu preferat – căruia doar din dragoste egoistă şi un soi de vinovăţie nu-i spun aici numele – că amărăciunea unei vieţi întrerupte este nimic în comparaţie cu amărăciunea unei cărţi întrerupte! Pentru o carte neterminată, nu există nici cea mai mică speranţă a unei continuări, pe nici un tărîm, nici aici, şi nici dincolo.

19 ianuarie 2010 | 18:23

Va rog din suflet sa ne ajutati! Cum si cat puteti! Trimiteti mesajul mai departe! Va multumesc!

http://ioanaspahiu.blogspot.com/2010/01/analize-medicale.html

Orice ajutor material din partea dumneavoastră poate aduce speranţă şi încredere acestui copil şi familiei sale greu încercate.

Donaţiile pot fi făcute pe numele:

Spahiu Laura

Cod IBAN EUR: RO21RNCB05000834973 60002

Cod IBAN RON: RO48RNCB05000834973 60001

Banca Comercială Română – sucursala Sebastian

http://jurnalulanei.blogspot.com/2010/01/despre-ioana.html

MULTUMESC

22 ianuarie 2010 | 12:38
Corneliu:

Pomeniti aici de perspectiva mortii – aveti vreun regret, ceva ce ati schimba daca ar fi sa o luati de la capat? (sper ca intrebarea mea nu e foarte indiscreta).

22 ianuarie 2010 | 16:54

@Corneliu : Întrebarea nu e indiscretă, ci imposibil de pus! Fiindcă nimic nu se poate lua de la capăt a doua oară. E vorba de un alt capăt! Oricum, de altceva.

22 ianuarie 2010 | 17:13

frumos, profund, acaparant…

27 ianuarie 2010 | 19:17
doru:

De ce se pune intotdeauna problema „lucrurilor luate de la capat”ca si cind despre locul in care ai ajuns n-ar mai fi nimic de spus?

28 ianuarie 2010 | 2:21

Cu mare drag v-am descoperit blogul, maestre!

28 ianuarie 2010 | 8:44
diamantul alb:

-A bea cafea este sinonim cu ,,sete de viata,,?asa pare

29 ianuarie 2010 | 15:15

@diamantul alb: A bea cafea? Cafeaua se soarbe gură cu gură, îndelung, începînd uneori de dimineață, de fapt cam întotdeauna, cînd cuvintele au nevoie doar de un mic brînci, un bobîrnac îndesat, ca să se alăture unul de altul în fraze parcă curgînd de la sine. Apoi vine a doua cafea, mai lentă, preparată la același aragz, pe același ochi, mereu același, nu aș face o cafea pe un alt ochi… o fi o superstiție… Cu a treia cafea revine tristețea, ziua dusă aiurea, iremediabil pierdută, cum îți pierzi, în fond, toată viața… și mai revine și lectura… groaza că vei muri fără să mai recitești cărțile-cult pentru tine… sau altele, noi, descoperite întîmplător (uneori după indicații extrem de mici, de neluat în seamă, numai că eu le iau, iau lectura foarte în serios… e viața, multiplele vieți în care nu te ofensează nimeni, nimic.. respiri liber prin foile altora, prietenii tăi adevărați încă din adolescență – atunci singurătate putea căpăta forme mortale, dar te salvai, te salvai, te salvai…). A bea cafea? A trăi întru CAFEA!

30 ianuarie 2010 | 14:29

Bag sama ca Proust functioneaza precum o levura, continua sa se extinda, ori mai bine zis sa-si extinda camera de pluta. E si un pic sugrumator, ca astmatic de rea credinta. Oricat de onctuos ar fi, tot se lasa cu o senzatie de mal à l’aise si respiratie beteaga. Lectura usoara!

5 februarie 2010 | 22:29
Lasa un comentariu

Comentariu