«
»


În fiecare luni ies căpcăuni

Scris la 2 iunie 2008

Şi ne mănîncă!

9 comentarii »

a'miratoarea:

mai cand era seara
si era luni
mai se sta de un cenaclu

nu, nu era capcauna

seara aceasta de-acum
nu e buna? capcauna?
da’de ce?

3 iunie 2008 | 14:18
horia:

Azi, elfii toti sunt tristi si fara vlagă.
Prinţesa de o vrme s-a ascuns,
O cauta de-o zi întreaga
Şi de o noapte-n întuneric nepătruns.
Prinţesa lor, cea plină de lumină,
A dispărut ca umbra unui nor,
Lăsând în urmă, triste, dureroase
Păreri de amintire şi de dor.
Printre oglinzile veneţiene,
Prin băile de alabastru şi cristal,
Prin săli de marmură, peste covoare,
Ecoul paşilor se-aude tot mai rar.
Din toate colturile-mpărăţiei
Gornişti cu instrumente de rubin
Au anunţat cu tristă-ndureare
Că a fugit prinţesa din senin.
Şi au rugat pe orişicare ştie
Vreun semn, oricât de mic şi ne-nsemnat,
Să-l facă public în împărăţie
Şi-ndată-n schimbul ei va fi aplaudat
Şi va primi ca drept răsplată,
Din vistieria plină de arginţi,
O piatră, ne-ntâlnită nestemată,
Cum n-au văzut nici regi şi prinţi.
Dar timpul se trecea alene,
Tot măsurând secunde, rar şi rar,
Şi nici un trecător nu se-arătase
Să-şi ia nepreţuitul, unic dar.
Iar elfii, tot mai trişti, mai singuratici,
Se ascundeau în scorburi de copaci,
Fetiţele cu rochii roz, îngândurate,
Păreau tot mai groteşti aurolaci,
Iar prinţul, el, cel ce se desfătase
Atâtea ore cu al ei parfum,
Acum ofta mai grav ca niciodată,
Mânca doar scrum şi respira doar fum…

3 iunie 2008 | 16:49
horia:

Azi elfii cântă şi dansează,
Prind rotocoalele de fum de ţigarete,
Şi-ncing la brâu curele cu paiete
Şi pe urechi scufiile-şi aşază.
Se prind în joc de umeri, câte unul
Şi trec legaţi prin zeci de culoare
Săltându-şi faldurile de la ţoale
În ritm mărunt, pe melodii bizare.
Peste cărnoase draperii de vată
Se-ntind cu eleganţă şi dichis
Grămezi de mărgeluţe şi beteală,
Şi roz şi verzi şi mov-liliachii.
Prin săli de marmură şi de cristal,
peste covoarele maure,
în adormite respirări
îşi lasă urma diafană,
misterioasă şi profană
sfeşnice vechi, cu roşii lumânări.
Întreg palatul e-n lumină
Şi de dezmăţ pare cuprins,
Fetiţele cu dantelate
şi roz fundiţe s-au întins
la dănţuit în pas cu elfii
prin lungi culoare-nmiresmate
de urme stinse de parfum.
Pe tron, slăvitul prinţ aşteaptă,
În straie albe, ca de fum.
Regatul tot e-n sărbătoare
Şi din albastrul cer senin
Se-aud gornişiti cu instrumente
Bătute-n pietre de rubin
Slăvind cu dragoste şi patos
O zi cum alta n-a mai fost,
Căci din senin, cum şi fugise
Prinţesa lor cea mult iubită,
Prinţesa lui, nepreţuită,
S-a-ntors, s-a-ntors…

6 iunie 2008 | 0:19
horia:

Sunt ore lungi, de dimineaţă,
Cu spumă albă de lăptic,
Prin care-nnoată, diligente,
Firimituri de ciocolată neagră,
Ore de stinsă leneveală
printre mătăsuri şi brocarte,
ea, rătăcită prin vreo carte,
cu gândul dus, fără fereală,
citind sonete-nchipuite,
prin baldachine aurite.
Sunt ore lungi, la ceas de prânz,
Când el îşi poartă-n buzunare
Cu roşii fire încrustate,
În buzunare aurite,
la piept cusute, cu mătase,
inima plină de crevase,
de amintiri nepreţuite.
Sunt ore lungi, în prag de seară,
Când stau şi el şi ea, departe,
El aşteptând vreun semn s-apară,
Ea contemplând clipe deşarte…
Iar elfii, ei, cei mai fideli
Dintre supuşi, cei mai sensibili,
Se rătăcesc, mereu atenţi
La certitudini şi-ndoieli..

7 iunie 2008 | 9:25
horia:

Zile trec una câte una, solitare,
Cum trece lebăda prin stuf, plutind,
Pe lacul vechi zac frunzele de nufăr
Mireasma florilor bogate oferind.
Palatul zace-n veşnicie,
Cetatea-şi plimbă străzile mereu,
Tăcută, tristă şi liliachie,
Căci s-a ascuns prinţesa iar. Şi-i greu
C-o ştiu plecată pentru-a doua oară
Şi nu se ştie de va reveni
Şi-o plânge-ntreag-a-mpărăţiei fire,
Ce-i zguduită brusc din temelii.
O caută din nou cu hărnicie
Toţi elfii în pădurea de argint,
Şi rătăcesc în seara cea târzie
Chemând-o cu durere şi alint.
Printre ciuperci cu pălăria moale,
Mai nalte ca stejarii cei umbroşi,
În cele patru puncte cardinale
O caută cu jale, credincioşi.
Prin crăpături de ziduri părăsite,
În parcuri cu parfum medieval,
Se-aude cântecul de-amărăciune
Al prinţului cu chip oval.
Arzând de dor, ca un tăciune,
Stă prinţul chinuit, sub lună,
Pe banca ruptă, singuratic
Şi-ar vrea să-i spună „Noapte bună!”

15 iunie 2008 | 18:17
horia:

Cu toţii se trezeau în ceas de dimineaţă
Şi o porneau în lungă cercetare,
Fetiţele cu rochii roz şi ochi de gheaţă
Şi elfii trişti, bolnavi de dor şi jale.
În colţuri depărtate de cetate,
Prin turnuri cu creneluri de bazalt,
Din nou stăteau de veghe cercetaşii
Cătând spre zarea cerului înalt,
În depărtări scrutând cu vii speranţe,
Ale cărărilor deşarte căi,
Peste câmpii îşi presărau privirea,
De-a lung, pe dealuri şi prin aspre văi.
Gornişti cu instrumente de rubine
Dădeau de veste-ntregii lumi, prin cânt
Despre durerea prinţului, închis în sine,
Ce se stingea, se risipea în vânt.
Iar el, cel mai iubit în alte vremuri,
Rămas acum cu grele amintiri,
Se rătăcea-n pădurea cea de vise,
În care îşi uniseră priviri.
Prin ploaia grea, cu ochii plânşi şi roşii,
Dar cu speranţă-n pieptul plin de dor,
O căuta cu tandra lui chemare
Să vină iar în ce era al lor.
Şi-şi bea cafelele de cu gust de ceaţă,
Cu gândul dus, pierdut în mări de vânt
Şi-ar vrea, ca-n fiecare dimineaţă
Să-i dea o mângâiere prin cuvânt…

15 iunie 2008 | 18:18
...:

:cry: :sad: atat !

17 iunie 2008 | 12:07
horia:

macar atat…

18 iunie 2008 | 7:25
horia:

Cu dor de moarte se dizolvă cerul,
Pădurea se îneacă în cerneală,
E-o ploaie care cade-n horcăială,
Cum cade mort, în luptă, cavalerul.
Cărările cu şerpuite fire,
Printre copaci cu dezgolite rădăcini,
Asemeni unor bolnavi peregrini
Se rătăcesc, se zbat în năruire.
Din depărtări cetatea adormită
Pare un negru bulgăre de ceaţă,
Lipsită de lumină şi de viaţă,
O piatră zgrunţuroasă şi chircită.
Sub repezi clocotiri de reci şuvoaie,
Prin bălţi adânci, până la piept în ape,
In şiruri triste, cu mişcări mai şchioape,
prin duşmănoase neguri,elfii se-covoaie.
La drum de noapte, drum de zi, totuna
Când soarele e stins şi luna-i moartă,
Pin scorburi deznădejdea-şi poartă:
Mereu vor căuta şi vor spera întruna.
Pe strâmtele străduţe-ntortochiate,
Prin piaţete vechi, veneţiene,
Fetiţele cu rochii roz se trec alene,
Din case de durere alungate.
În obosite căutări şi-n veghe
De lungă vreme stând în aşteptare
Îşi plâng prin ploaie zilele amare.
Odăile castelului sunt mute
Şi-s coplesite de cernire,
Pe culoare-ncep să se deşire
Covoarele maure-n somn pierdute.
Oglinzi veneţiene cât pereţii
Îşi pierd clipă de clipă limpezimea,
Din vaze uriaşe, prospeţimea
Grămezilor de roze adunate
În zile vechi şi binecuvântate
S-a risipit în umbra bătrâneţii.
În aşternuturi negre, de mătase fină
Cusută cu fir roşu, din Indii procurat,
Albit la chip şi veşted, suflet eviscerat
Îşi etalează prinţul hrănit cu nicotină…

19 iunie 2008 | 16:35
Lasa un comentariu

Comentariu