«
»


Însemnările lui Malte Laurids Brigge…

Scris la 12 octombrie 2008

„M-am rugat pentru a-mi regăsi copilăria, și ea a revenit, și simt că e tot atît de grea ca odinioară și că în zădar am îmbătrînit.”

10 comentarii »

V.:

Copilăria chiar e grea. Şi totuşi, cred că atunci cînd te faci mare devine mai uşor să te copilăreşti. În prezent; căci în trecut, rămîn tristeţile şi ferestrele închise de după care te uitai, şi te uitai, şi nu venea nimeni pe strada aia a ta unde te simţeai, de atunci, aşa de singur.
Ce frumos e „zădar”… Cum o fi fost în original?

13 octombrie 2008 | 10:17

@ V. : Primul lucru prin care îmi dau seama că am fost copil e că atunci nu mă gîndeam niciodată la moarte! Nu exista, pur și simplu; eram cumva „nemuritor”… Asta mi s-a întîmplat pînă am citit pentru prima dată, pe la vreo 16-17 ani, „Moartea lui Ivan Ilici”.

13 octombrie 2008 | 11:05

Sunt inca tanar insa imi este foarte greu sa-mi imaginez macar cum ar fi sa-mi regasesc copilaria. Stii ca a fost ceva dar nu cred ca poti nici macar sa te prefaci ca simti cum simteai atunci. Stii doar ca iti placea mai mult…Amin.

13 octombrie 2008 | 12:30
V.:

Vorbim despre moartea din copilărie? Eu aveam 11 sau 12 ani cînd au murit pe rînd străbunica, bunicile, una dintre ele chiar la noi acasă. Purtam, la şcoală banderolă neagră pe cap, şi nu albă. Era o bentiţă subţire, de catifea, foarte, foarte frumoasă. Şi părul era mai fericit prins aşa, şi nu cu banala panglică albă. Cînd s-a terminat doliul, bentiţa neagră s-a mutat la gît, atît de mult o iubeam. Ce era moartea? Moartea era.
Dar copliăria adevărată era cea de pe la patru, cinci ani, cînd totul mustea de arome, culori, şi împrejur, şi înăuntru…

13 octombrie 2008 | 13:28

@ V. : Cred că doar de pe la cinci ani imi aduc aminte ca lumea. Stam într-un canton, lîngă linia ferată. Avioanele americane, argintii, venind în valuri, cam la aceeași ora a zile, să bombardeze… Beteala ce o răspîndeau, feerică, ca să dreuteze antiaeriana… Closetul săpat alături de canton, într-un lut strălucitor, cu o coropișniță înfiorătoare căzută în fundul lui, mișcîndu-se inutil într-o parte și alta… Trasul cu bobul, iarna, unul peste altul, eu fiind cel mai mic și pus mereu sub grămada de trupuri vesele… Jocul acela periculos dintr-un pod de hambar: cineva de jos băga un arac ascuțit printr-o gaură și cel din pod, la pîndă, trebuia să îl prindă. Atunci mi-a intrat aracul lîngă ochiul stîng, am și acum semnul, eram să rămîn chior; mama a scos un țipăt lung cînd m-am dus plîngînd, cu fața plină de sînge, acasă – ne mutasem din canton în sat… Și cîte încă…

13 octombrie 2008 | 14:22
V.:

La cinci ani, internată într-un spital, scoasă din cuib pentru prima oară, am înţeles ce mare lucru e să fii iubit, plăcut. Sau, mai exact, că iubirea nu e ceva atît de firesc precum mîna mamei care ţi se aşază pe creştet.
Doar unii dintre copiii din salon se bucurau de bunătatea Cătălinei, o asistentă brunetă, cu păr lung, care ne aduce jocuri, cărţi… mai ale că părinţii nu aveau voie să ne viziteze niciodată. Recitam din vîrful patului dintr-o carte pe care-o ştiam pe de rost, aşa îmi cîştigam faima. În rest, orele lungi, privitul pe geam, de la ultimul etaj. Îmi amintesc numai tractorul mare, roşu, din curte.
Ceva mai tîrziu, povestea aceea cu mîzgălitul ruşinos al basmelor ruseşti – şi fug cu gîndul la „dar în zădar am îmbătrînit”, fiindcă şi acum am uneori senzaţia că fac mereu, mereu, acelaşi lucru, pentru care trebuie să aştept, tremurînd, o pedeapsă, chiar dacă nedreaptă.

13 octombrie 2008 | 14:47

@ V. : Culmea e că eu nu mă prea simt vinovat de nimic! Au avut alții grijă să fie vinovați în locul meu, îmi tot zic… Îmi amintesc cum mă lua atunci mama la școală ca să nu rămîn singur acasă. Asta se întîmpla la Merișani. Acolo, cît mai locuiam în canton, la mare înghesuială (era și un văr de al meu mai în vîrstă cu cinci ani), am văzut trecînd trenul regal sper Curtea de Argeș. Era de un albastru năucitor de frumos. Dimineța mă duceam să aduc apă cu găleata de la un izvor amenajat cu o țeavă nichelată… Mergeam pe cărare, mă opream pe la găurile de paianjeni și turnam în ele apa rece ca să-i scot afară, unii chiar ieșeau, monstruoși, fricoși, fugind orbește. Se puteau scoate și cu un pai lung dacă aveai răbdare… Și aveam! Lîngă canton era un prun pipernicit, cu umbră puțină. Tata fusease detașat undeva, noi dormeam cu mama, claie peste grămadă, în singurul pat din singura odaie a cantonului. Vărul meu, la 10 ani, avea ochii veșnic roșii. Noaptea ne sfatuiam cum să o mirosim pe mama cind doarme, el descoperise jocul ăsta!!!

13 octombrie 2008 | 15:56
V.:

Fricoşii monstruoşi fugeau orbeşte…
Îmi imaginez verişorii fugind ca păianjenii pe locul lor de sub păturică, atunci cînd mama uriaşă se mişca prin somn, ameninţînd a trezire.

13 octombrie 2008 | 19:55

@ V. : Nu prea aveam loc de fugit, doar ne cocoloșeam lîngă dînsa, la perete… Vărul meu se lăuda mereu că o miroase pe unde eu nici nu îndrăzneam. Dar jocul s-a terminat repede, într-o bună zi vărul fu expediat urgent la Curtea de Argeș, la o soră de a mamei…

13 octombrie 2008 | 20:35
V.:

Bine că nu era frate…

13 octombrie 2008 | 21:13
Lasa un comentariu

Comentariu