«
»


O cana şi trei castronele smălţuite pentru bucătăria eternă…

Scris la 10 septembrie 2008

Mi-o închipui cu părul legat la spate, să nu-i cadă zulufii în oala fierbînd conopidă, doar într-un maieu negru sau kaki, cu pantalonii scurţi, mulaţi, potrivindu-şi ochelarii de brotac, cu rama verde… ridicîndu-i pe nas cu un deget lung, subţire… După amiază de septembrie, chiulită în reverii de-o senzualitate fraged-leneşă…

9 comentarii »

Smeagoliţa:

Nu ştiu de ce, şi prima oară, şi la recitire, am citit „După amiază de septembrie chinuită…”
Noi, smeagolii, vibrăm la brotaci, la nuanţe de verde, kaki, la oale cu conopide clocotind şi mai ales la degete lungi…

11 septembrie 2008 | 10:02

@Smeagoliţa: Chinuit de reverii e orice brotac pupilăţit pe-o floare de nufăr…

11 septembrie 2008 | 11:52
Smeagoliţa:

Pupilăţit, brotacul se transformă în frunză de nufăr cît ai zice „picioruş”. Şi scapă de chinuri, poate de-acum chiuli plutind pe spate, cu burtica la vedere, în soarele de toamnă. Verde-plat ca o clătită. Oac!

11 septembrie 2008 | 12:00

@Smeagoliţa :
Hobbitul are un ac
Pentru fiecare Oac! :mrgreen:

11 septembrie 2008 | 12:20

@ Smeagoliţa : Te-ai speriat? Sau plesneşti peştii, luaţi de coada, de bolovanii de rîu… ca să fie mai moi la prăjit?

11 septembrie 2008 | 12:44
Smeagoliţa:

Se sparie Oacul de ac! Vai, vai…
Eu nu; eu învîrteam în oale, cu lingura de lemn de măceş, şi adăugam mirodenii, puţin din asta, puţin din cealaltă, şi suflam cu botul deasupra, valuri-valuri de aburi spre cărarea pe unde-a dispărut dragul de Smeagol…

11 septembrie 2008 | 13:20
Flavia:

O , da, orice bucatarie eterna are nevoie de o cana eterna, de castronase smaltuite , ciobite copilareste de cineva al casei.
Probabil ca orice eternitate are nevoie de o masa a tacerii, de o lingura , care sa-ti cheme instinctul matern sa strabata colturile si culoarul casei.
Am aceeasi lingura ondulata la varf, precum plopul ala fosnitor, din spatele blocului, pe care iti place sa-l desenezi. Stiu ca e plopul tau preferat. Si mai stiu ca, pe ascuns vorbesti cu el.
Am lingura de la 6 ani, nu ma despart de ea in veci.
Bucataria mea e filtrul meu de constiinta.
Baia e locasul meu de cult.
Cada e spatiul meu pentru rugaciune si iertare.
Apa este, pare-mi-se cugetul , rumoarea, mangaierea de care am atata nevoie.
Da, patul e acelasi trist infinit.
Si cana e locul de vindecare, de tragism, de trezire, de dezamortire.
Cana poate adaposti cafea, ritualul de meditatie aromterapeutica.
Cana poate saluslui compotul grabit , gatit de tata.
Cana poate ascunde cifrul unui destin certaret.
Castronasele pot fi jocul viitorilor tai copii.
Canile pot fi bratelor lor nevinovate.
Smaltul poate deveni , luciul vietii tale, si ciobitura aia razleata poate sa -ti arate intreg farmecul de care ai fi vreodata capabil.
Bucataria poate sa-si traiasca visele si sa le imparta celor care intra in ea .
Dar eternitatea ….

11 septembrie 2008 | 16:20

Miroase a ciolan afumat. Pe cine păcăliţi vorbind de conopidă?!

19 septembrie 2008 | 1:25
Flavi:

Pacalirea bun pacalitor gaseste iar ce se afla la momentul pacalirii, pacalitor se face….
Cate capete..atatea arome… :wink:

20 septembrie 2008 | 11:26
Lasa un comentariu

Comentariu