«
»


Oh, cum ne pierdem noi unul de altul…

Scris la 25 februarie 2008

Şi iarăşi ne găsim, mereu mai tandri,

Lin sprijinind cu creştetele-naltul,

Jucîndu-ne voioşi şi căţelandri,

Luînd roua de pe flori ca pe-o smîntînă,

Rupînd din şanţuri iarba mătăsoasă

Ca să te ştergi cu ea, ascunsă-n casă,

Pe trupul gol şi alb, trîntit pe-o rînă,

Acolo unde-s locuri umejoare

Şi dragi, de le mîngîi şi pup întruna,

Încît te plîngi în glumă că te doare,

Lăsîndu-mă să le culeg lin spuma

Ce-o gust sprea-mi da credinţă şi putere

Să nu înnebunesc de-aşa plăcere…

14 comentarii »

Smeagoliţa:

Încerc să mă achit aici de datorie.
Mărturisire.
Şi Smeagolii se joacă aşa de-a căţelandrii! De altfel ei se joacă de-a orice, numai de-a oamenii nu. Cel puţin, nu de-a oamenii mari.
Ieri, bunăoară, ne-am jucat de-a ronţăitul pălăriilor, făceam cu dinţişorii noştri ascuţiţi fel şi fel de modele din ciuperci. Ne place la nebunie să le lăsăm în pămînt aşa franjurate, să rîdem din copaci de oamenii care vin la cules şi se miră de speciile noi.

26 februarie 2008 | 21:11

Smeagoliţa: Sînt fel de fel de jocuri! Ar trebui să ştii, în primul rînd, să joci şotron în mijlocul pădurii. Mai este şi înşiratul fluturilor pe aţă, pentru a vedea cît de mult se zbat. Ar mai fi de-a izvoarele. Unul fuge dupa altul. Şi dacă aproape îl prinde, acela strigă: „Izvor!” Şi scapă. Nu se mai socoteşte că e prins…

26 februarie 2008 | 21:21
Smeagoliţa:

Înşirăm fragi pe fire lungi de iarbă, fiindcă de fluturi de ne milă…
Jocul cu izvoarele mi-a plăcut la nebunie. Dimineaţa jucăm!
Noi mai ştim Fazan pe culori. Culori care se spun din aripi de libelule. Trebuie întîi să le prinzi, fără să le zdrobeşti aripile.
Şi, aşa cum oamenii au jocul Flori, Fete, Filme sau Băieţi, noi avem Flori, Fructe, Păsări sau Copaci.
Smeagol a trişat: şi-a făcut rost de-o enciclopedie. Un gest absolut monstruos!
I-am reproşat. Mi-a răspuns rîzînd: dar conştientizezi că sîntem un fel de monstruleţi…

26 februarie 2008 | 21:30
O eleva:

Chiar şi eu ştiu şotronul în pădure. Se joacă cu veveriţe – le pui să sape pătrăţele, să le umple cu covoraşe de muşchi, să scrie cifrele cu păpădii. Apoi arunci bucăţica de cuarţ şi n-ai decît să sari într-un picior. Simplu.

26 februarie 2008 | 21:35

Smeagoliţa: Monstruleţii sînt de fapt adorabili. Toţi fug de ei, dar o fac degeaba! Ar trebui ca fiecare să aibă un monstruleţ cu dînsul. El ar explica labirinturile, scorburile, mlaştinile fumegînde, castelele părăsite…

26 februarie 2008 | 21:37

o eleva: Ei, la tine săritul într-un picior se pare că e ceva normal! Se însoţeşte cu scosul limbii… sau cu o întoarcere bruscă ca să se vadă… hm!

26 februarie 2008 | 21:40
O eleva:

Mda… problema mea e că nu se prea mai găsesc parteneri de joacă. Cine mai stă de sărit într-un picior, de umblat într-o ureche, de închis un ochi şi privit nimicul ca prin ochean?

26 februarie 2008 | 21:42
Smeagoliţa:

Nu merită oricine un monstruleţ! Dacă aş apărea eu, de exemplu, în lume, s-ar găsi destui să spună că Smeagolii au degete monstruos de lungi. Sau pielea prea pieloasă, ochii prea ochioşi. Monstruleţ tot la monstruleţ trage.

26 februarie 2008 | 21:45

o eleva: Cum cine? Piticii!!!

26 februarie 2008 | 21:46

Smeagoliţa: Nu, eu cred ca monstruleţ la monstruleaţă trage! De aceea îi vedem atîrnînd pe sub grinzi, ca liliecii, tot doi cîte doi!

26 februarie 2008 | 21:49
O eleva:

Ura! Mă voi strădui să visez unul. Numai să fie mai mic ca mine, să nu mă bată la toate jocurile.
Un pitic e tot ce îmi trebuie!

26 februarie 2008 | 21:51

o eleva: Atunci… noapte bună cu pitic!

26 februarie 2008 | 21:53
Smeagoliţa:

…şi se prefac că-s împietriţi, se amestecă cu garguii. Monstruleţii au capacitatea de-a încremeni aşa cu orele; le pulsează vizibil doar cîte-o venă la lăboanţa stîngă.
De aceea noi, monstruleaţele, purtăm o brăţară lată. E şic! Monstruleţii noştri îşi fac tatuaje complicate…
Mă duc şi eu să-ncremenesc puţin.

26 februarie 2008 | 21:56
O eleva:

Multumesc! Noapte piticoată.

26 februarie 2008 | 21:57
Lasa un comentariu

Comentariu