«
»


Se obrinteşte lenea ca o rană…

Scris la 1 februarie 2008

Lăsată-n voia ei să coacă dulce

Cum murele sub frunze de-obligeană.

Lumina raze moi din soare mulge

Şi ne aduce laptele-n şiştare

Să-l bem, ca să ne fie carnea sfîntă

Cînd ne luăm, îmbrobonaţi, la trîntă

Alături de sfioasele izvoare,

Ce nu-ndrăznesc să ne răsfrîngă lupta

Cu piedici mici şi fofîrlici isteţe,

Şi cu zvîcniri de-amor cam pădureţe,

În care fiecare-şi zmulge fructa

Plină de zemuri, lacom s-o mănînce,

Întinşi în plăpumi mari sau chiar pe brînce… 

13 comentarii »

Smeagoliţa:

Şi eu cu iubitul meu tot la izvor ne luăm la trîntă. El are lăboanţe mai lungi, prinde peştii mai uşor.

1 februarie 2008 | 18:28

@ Smeagoliţa : Dar tu poţi avea iubit? Şi izvoarele nu roşesc de ruşine cînd oglindesc ce faceţi voi?

1 februarie 2008 | 18:35
Smeagoliţa:

Normal că am iubit, vai, ce întrebare… ne privim ochi în ochi, ne soarbem din priviri ca nişte canibali, că avem ochii mari. Izvoarele nu roşesc, se albăstresc-înverzesc, şi dau pe dinafară.

1 februarie 2008 | 18:50

@ Smeagoliţa : Izvoare verzi ce dau pe dinafară nuferi galbeni şi aruncă-n aer peştişori cu burta portocalie, sufocaţi de căldura venind în rabufniri de la trupurile voastre! Vai, ce neruşinaţi gălăgioşi!!!

1 februarie 2008 | 18:57
Smeagoliţa:

Şi se constată o şlefuire a pietrelor, devin rotunde toate, alunecăm, cădem… Rîdem de trezim somnii care dorm în adîncuri… ne pomenim cu boturile lor uriaşe amuşindu-ne pe sub apă, ne gîdilă cu mustăţile…

1 februarie 2008 | 19:13

@Smeagoliţa : Somnii ca somnii, dar ţiparii unde intră? Au locuri preferate, destul de ruşinos de numit, doar se pot face vagi aluzii la ele… Iar pietrele… înşirate ca nişte mărgele uriaşe pe fire de mătasea broaştei, au şi dînsele preferinţe ciudate, mîngîietoare, dătătoare de răsfăţuri nelumeşti… Cum rămîne cu rugurile de mure de pe margini, cu ciupercile curioase la orice obrăznicie cu pălărie, cu rîmele metamerizate roz şi transparent în vîlvătaia amurgurilor silvestre…? Cum? Aici e chichirezul cu miezul!

1 februarie 2008 | 19:35
Smeagoliţa:

Cum, cum?… N-ar mai fi dacă aş povesti.
Însă trebuie spus că totul se rotunjeşte, nu ştiu prin ce miracol. Pînă şi aripioara rechinului îşi pierde ascuţimea. Stelele de mare devin meduze, aricii devin castori… chiar şi degetele noastre se rotunjesc în buricele lor grăsuţe, aşa cum zice-se că au criminalii. Spre dimineaţă, plutim cu burţile-n sus, ni se reflectă soarele şi luna în carne.

1 februarie 2008 | 20:03

@Smeagoliţa: Propui păstrarea tainei… în imagini destul de crude… buricile degetelor ca la criminalii în serie… plutirea cu burtica-n sus precum înnecaţii umflaţi deja de apă… hoituri vechi, aduse cu cangea la mal… Rotunjirea e suav-predominantă, însă ce ne facem cu colţii strălucitori ai lupilor din tufiş, cu lăncile piticilor războinici, cu ciocurile păsărilor triluritoare-n dunga zefirilor zbenguindu-se-n zig-zag, cu eliciile tăioase ale libelulelor… Nu, nu numai rotunjimea e stăpînă… chiar dacă adăugăm şi inelarea caldă a şerpilor de buturugă, cîrlionţarea dulce a buclelor solare… Există încă o incisivitate în cleştii răgacelor, în furculiţele roşii ale racilor mergînd înapoi, în chiar structura cristalică a stalactitelor şi stalagmitelor din peşterile cu comori… în danturile stricate de tutun ale vrăjitoarelor cu brevet… etc.

1 februarie 2008 | 20:31
Smeagoliţa:

Nu, nu e nimic cadaveric în plutitul cu burţile-n sus, în zori. Cîtă vreme burţile nu-s pline de păstrăvi, ci lihnite de foame, vag rotunjite numai de rămăşiţe de pofte.
Formele-s dulci, totul e netezit, topit de nişte energii stranii, în întuneric. Electrocardiograme fără vîrfuri, doar valuri.
Degete de criminal… nu sîntem toţi criminali la Marea Trîntă de la izvor? Nu strigă carnea după carne?
Dimineaţa, la lumină, e cu totul altceva. De toate ascuţimile ne putem însă feri cu Vraja Sferei. Asta e altă poveste. Cine vrea ia julituri, de plăcere.

1 februarie 2008 | 20:54

@Smeagoliţa : Parcă am fi la un turnir, care pe care învinge… Smeagoliţo… Însă cu Vraja Sferei mi-ai cam luat piuitul… Vorba ta, de aici începe o altă poveste, basm cu zîne boltindu-şi frunţile îngăduitoare peste clipa, şi ea! rotundă… Rotocoale de carne îmbietoare, răsfăţate pe mătasa deasă a ierbii apriline, dezmăţuri candide în roua bombată pe palmele late ale brusturilor, fructe muşcate cu sete, făcînd să ţîşnească seve reavăne, lipicioase, prelinse lung-lung, cam cît ţine o după amiază… Şi trupurile se înterpătrund ca-ntr-o oglindă: imaginea virtuală, din ceaţa verzuie a sticlei căpuşite cu argint, cu cea reală, pulsînd neruşinat în aerul gros, fumegînd aproape, de miresme-aievea, clipocitoare la pipăit…

1 februarie 2008 | 21:10
Smeagoliţa:

Turnir între cum vede lumea un hobbit şi-un hobbit decăzut, şi încă de sexe diferite, aşa ceva nu există. E pură leneveală. Căci, tot aşa, pisica şi omul văd fiecare altfel acelaşi ghem rostogolindu-se pe covor.
Dar a-nceput povestea nouă şi-i tîrziu.
Mă duc în frunza mea de brustur…

1 februarie 2008 | 21:23

@ Smeagoliţa : Iar eu depun armele pe scut, scutul pe nisipul fin al iluziei, înclin flamura cu două limbi fluturătoare… şi te invit, cînd mai ai timp, la un nou tangou de cuvinte frumoase… Noapte bună, Smeagoliţo…

1 februarie 2008 | 21:28
Smeagoliţa:

Mulţumesc frumos. Noapte rotundă…

1 februarie 2008 | 21:35
Lasa un comentariu

Comentariu