«
»


Şi iarăşi vine îngerul de luni…

Scris la 18 februarie 2008

Îi este frig, vrea să-l primesc în casă,

Să-şi peticeasc-aripa cu mătsă,

Să-i dau să pape colţunaşi plini cu căpşuni

Pe perne-aoreola grea să-şi lase;

Oh, vrea şi dînsul lene şi odihnă,

Şi un surîs molatic de femeie,

Cînd pieptul ca din bumbi lin îşi descheie,

Cu umilinţă, presărînd în tihnă,

Luată din solniţi, sarea zgrumţuroasă,

Ca să-şi aline poftele, pe pîine;

Apoi pînă-n amurg la noi rămîne,

Deretică-n sertar dantele fine,

Se mai întinde-un pic şi-n pat citeşte

Cum Dumnezeu ca aluatul creşte…

7 comentarii »

V.:

Ce bine că îngerul citeşte în pat! Eu mă simt mereu cam ticăloasă faţă de cărţi, fiindcă pe toate le duc într-un colţ al canapelei, proptită pe-o pernă uriaşă. Dar nu înţeleg cum unii pot citi la birou. Fotoliul ar mai fi o soluţie acceptabilă. Dar nu am…

18 februarie 2008 | 20:26

@ V. : Da, dar se pare că îngerul citeşte doar despre Dumnezeu… E cam restrictiv în lecturi! Iar tu, dacă iei cărţile pe canapea… s-ar putea să fii un pic chiar „ticăloasă”… Fiindcă, se ştie, lecturile pe canapea nasc gînduri indecente… Soluţia e simplă, cumpără un fotoliu!

18 februarie 2008 | 20:54
V.:

Dar depinde ce anume citeşti! Oricum, cel mai mare păcat ar fi să adormi, nu alte „ticăloşii” ale minţii.

Să înţeleg că citiţi în fotoliu? Că-n pat e îngerul. Şi oare el citeşte cu voce tare? Sau poate cântă?…

18 februarie 2008 | 21:03

@ V. : Mulţi ani am citit într-un şezlong. Îl aduceam chiar în casă iarna, lîngă sobă… Apoi alt şir de ani am citit într-un fotoliu galben… De prin 2006 citesc în pat, cu un bec extrem de puternic la cap… dar mai mult lenevesc… Mi-aduc aminte că mai citeam şi pe o pătură, la Curtea de Argeş, pe o insuliţă izolată, la marginea rîului, descoperită de mine… Cu glas tare am citit, anul trecut cred, Psalmii… Dar şi cu alte cărţi în mînă, mai ales de versuri, încerc cu vocea frumuseţea cuvintelor… Îngerii mai mult ne feresc de bazaconii, nu prea au timp de lectură… sînt ocupaţi…

18 februarie 2008 | 21:13
V.:

M-aţi întristat cu şezlongul… Mi-am amintit de al meu, cu pânza lui decolorată de soare, cu stinghiile de lemn şi vopseaua lor cam scorojită, cu fire fine de păianjen adunate pe scheletul cam firav peste noapte, vara, atunci când citeam în balcon, printre flori, cu motanul la picioare sau în braţe sau privindu-l cu coada ochiului, să nu facă un salt necugetat de pe balustradă, după vreo vrabie. Croncănea după ele, le imita ca să le ademenească.
Acum, nici balcon nu mai am, nici, nici…
Iar insuliţă n-am avut niciodată.
Am pat şi veioză, de ce să mă plîng…

18 februarie 2008 | 21:21

@ V. : Te-am prins! Motanii nu croncănesc, am avut şi eu unul şi ştiu bine… Motanii dau cu laba peste pagini cînd le întoarcem… Noapte bună, îngerul meu se culcă… Prefă-te măcar că dormi, ca să nu i se pară inestetic… că sforăie uşurel şi e auzit de ureche omenească…

18 februarie 2008 | 21:29
V.:

Al meu croncănea, scotea un fel de ke-ke-ke-ke şi se uita concentrat la păsări, în timp ce-i tremurau fălcile şi mustăţile.
Noapte bună… Sting veioza, dar mai stau puţin. Croncăn încetişor.

18 februarie 2008 | 21:33
Lasa un comentariu

Comentariu