«
»


Singurătatea…

Scris la 25 mai 2008

Trebuie să ai oarecare plăcere, „bucuria” de a o descrie… Dar nu mai este nici asta, prea mulţi au scris  despre ea, se cam ştie tot. Ce aş putea adăuga în plus? E demobilizatoare, te doare tot trupul, eşti obosit… Impresia e că nu mai poţi scăpa de ea… Degeaba aştepţi să treacă, nu trece… A trecut de atîtea ori, totuşi… îţi spui… Efortul de a merge… dureros…

9 comentarii »

Smeagoliţa:

N-au scris prea mulţi, nu se ştie tot. Singurătatea e ca dragostea, fiecare are altă culoare. De aici „bucuria” de a o descrie, eliberator, terapeutic uneori. Odată ce o mărturiseşti, gheara se înmoaie puţin, ai putea să aluneci, să scapi. Dar vrei asta? Poate că nu.
Durerea fizică este cu totul altceva, singurătatea în boală este dureroasă, se reflectă în oglinzi deformante, în izvoare prea tulburi.

25 mai 2008 | 9:43
Lorelei:

Eu cred ca singuratatea nu trece. E acolo tot timpul. De fapt e o bucurie, daca ma gandesc. E constanta in viata, si mie cel putin, imi plac constantele, te poti baza pe ele.
Eu am senzatia ca aleg tot timpul sa o vad sau nu, singuratatea asta. Ma gandesc ca fac asta, ca aleg sa o vad, ca sa imi fac curaj in continuare, sa demonstez- cui?- ca uite, iarasi am izbucnit din asta ca un gheizer, sunt o forta, reusesc sa adun toate luminile si culorile si nuantele intr-un tot fenomenal, si asta de una singura! Am iesit din celula aia mica si stramta, situata in vid, ca un mugur de planta care reuseste sa impinga pamantul greu si negru.
O fi orgoliu.
Imi plac randurile dumneavoastra. Si am tot timpul sentimentul ca intre timp si dumneavoastra e un altfel de raport fata de cel pe care il traiesc majoritatea oamenilor.

25 mai 2008 | 13:36
alina:

…duminica hobbitilor aduce incantare

25 mai 2008 | 23:03

@Smeagoliţa : Da, asta era şi teoria mea cîndva: dacă descrii singurătatea o fărămiţezi, scapi de ea. Faci paragrafe, subparagrafe, numerotezi, desfaci totul pe fraze, pe cuvine… Şi te iei cu asta, uitînd că eşti singur în continuare… E o amăgeală, o terapie, cum spui, dar cu efect scurt…

26 mai 2008 | 6:40

singuratatea?….hm…
este…decapitarea sufletului cand nu mai exista trup….

28 mai 2008 | 19:52
cristina:

Ma bucur sa va gasesc aici, in plina epoca tehnologica, mai aproape de gandurile mele cu un simplu click. Citeam „Cersetorul de cafea”..La singuratate ma gandesc mai mereu si nu pot ajunge decat la aceeasi concluzie: e demobilizatoare! Se manifesta ca o stare de rau, ca o afectiune fizica..cheama fara pic de jena golul existential din stomac si rade..eu zic mereu ca rade si spune: „Ia uita-te si la fraiera asta cum se perpeleste! Ce viata de sclav duce!”
Dumneavoastra ati invatat sa convietuiti si poate ca este mai usor..Care ar fi leacul?

29 mai 2008 | 14:48
quincy:

rubish!!! nu poti eticheta o stare de spirit si a generaliza acest cuvant inventat de unu oarecare …care intr’o zi de joi ..in tribul lui pasnic..a ramas singu!! dragi copii … evolutia umana a intampinat multe obstacole fizice si chimice si inca o face !! ceea ce ne va aduce pe noi la pierzanie…este „ganditul”…cu cat reflectam mai mult asupra unor lucruri ce nu vor avea explicatie…cu atat pierdem „prezentul” !! so … smile and wave to ziua de maine..ca cine stie.. „poate ai sa ramai singur”

17 ianuarie 2009 | 20:01
constanta:

singuratatea poate fi o pedeapsa, o binecuvintare, o stare de fapt,o situatie impusa,singuratatea este doar daca o dorim…Se insinueaza incet si sigur in viata noastra ca o prostituata avida de cistig, va arunca totul in joc numai sa te aiba acolo, ca pe o prada,tese in jurul tau o plasa de imagini mai mult sau mai putin adevarate iar tu, sau eu cad in capcana.Uneori poate fi insotita de un miros de frunze umede de ploaie,invaluita intr-o volbura de de petale de crizanteme galbe, rosii, albe .Alteori miroase ca paginile unui roman recitit de zeci de ori, cu colturile umede de la degetele inmuiate in abur de ceai de tei.Inchizi ochii obosit de insistentele amintirilor care vin ca niste surori si te imbratiseaza cu dragoste rasfirindu-si plete pline cu imagini dragi, le revezi una cite una si plingi pe umarul lor.Intr-un colt singuratatea isi freaca miinile satisfacuta, te-a prins in capcana ei, de acum esti al ei…Zilele se scurg ca niste perle false pe o fata de masa de catifea violeta, una cite una cade cu un zgomot auzit numai de tinesi de multe ori este acelasi…de acum…esti in pierdut, prizionier al amintirilor tale dragi, urite sau dorite, acolo inconjurat in zilele tale aceleasi, monotone,cu fruntea fierbinte si inima plina de lacrimi care se rostogolesc in suflet lasind cicatrici usturatoare, zilele tale au inceput sa doara…from now you must hope to fall in love…to see again you are alive…

17 mai 2009 | 8:54
Diamantul Alb:

Singuratatea?
E tacere,e acceptare ,e intelepciune,este ca atunci cand cobori in adanc in tine in fantana vieti adevarate si stii de fapt ca niciodata nu ai fost singur,acolo in adancul sufletului suntem,fiecare dintre noi ,…doi..,suntem gemeni divini,stransi intr-o imbratisare ca doua radacini ale aceluiasi copac,ca Sarutul lui Rodin,doi in aceeasi piatra sculptati de destin,mangaiati delicat de mana celesta..
Singuratatea?
Cum asi putea sa ma gandesc la iubire altfel decat in adanc in liniste in singuratate?,in pace si in deplina intelegere?

17 mai 2009 | 19:16
Lasa un comentariu

Comentariu