«
»


Stărui să-ţi caut bucurii mai rare…

Scris la 5 martie 2008

Decît au zînele nebune din pădure,

Rostogolesc spre tine globul mare,

Fraged mustind, al coaptelor căpşune.

Îţi pun în cale broaşte de mătase,

Cu coroniţă, să le iei în mînă

Şi să le lingi ca să-ţi arate pînă

Unde să mergi ca să ajungi acasă,

Şi dau prin scorburi cu parfumuri grele,

Să-ţi odihneşti, cînd oboseşti, trîntită,

Pe muşchiul moale coapsele fidele

Doar mie, şi-ţi prăjesc ciuperci pe plită

Cu pălăriile muiate-n sosuri blînde,

Ca sufletul şi  cerul gurii să-ţi încînte… 

9 comentarii »

Rebeca Turcus:

imi plac versurile 6, 7, 8, 11
:wink:

5 martie 2008 | 9:14
Smeagoliţa:

O singură dată am întîlnit, în plimbările mele pădureţe, un brotac cu coroniţă. L-am luat acasă într-un borcan. Am găurit capacul cu o furculiţă, în multe locuri, ca să respire. După o zi, mi-a spus că e trist şi-a oftat de-a sărit capacul, dar el nu s-a clintit de acolo, de pe fundul borcanului. L-am eliberat în spatele peşterei unde locuiam pe-atunci. A sărit vesel în iarbă, apoi a făcut un mic salt înapoi şi m-a pupat pe degetul mic.

5 martie 2008 | 13:50

@ Smeagoliţa : Curios, de obicei brotacii cu coroniţă se dau de trei ori peste cap, devin prinţi… şi te sărută pe gura umedă pînă leşini…Ce ideie nefericită să-l pui într-un borcan! Locul lui predilect e patul cu baldachin de mătasea broaştei!

5 martie 2008 | 13:56
Smeagoliţa:

Am vrut să fie doar al meu… Dar cum să se mai dea săracul peste cap într-un borcan?
Fericită am fost cînd mi-a pupat lăboanţa! Era atît de verde, atît de strălucitor, şi avea un bot umed… Iar eu cred c-am roşit, dar nu mai ştiu, eram cam mică.

5 martie 2008 | 14:07

@ Smeagoliţa : Păi dacă l-ai ţinut în borcan! ce avea să facă, săracul, decît să-ţi umezescă cu botul degetul… Altădata să îl aşezi pe perna din pat şi să te culci alături de dînsul… Şi cînd o să deschizi ochii rotunzi şi mari o să vezi cum tocmai caută să-ţi înconjoare talia de smeagoliţă cu mînile dansînd prin aer… O să fie ca o părere totul. Nu trebuie să te temi… Iubirea prinţilor nu lasă urme decît în suflet… Poate o să tînjeşti o vreme, dar o să se reîntoarcă cînd nici nu te aştepţi… Şi o să fii destul de mare ca să-l primeşti cum se cuvine unei fiinţe înspăimîntate ca tine… Dacă vrea de mîncare, să-i prepari, cum doar tu ştii, creme albe, gustoase…

5 martie 2008 | 14:20
Smeagoliţa:

Aşa voi face, mulţumesc de sfaturi! Ba chiar o să-i prepar eu o masă îmbelşugată, ciuperci în sos, şi păstrăvi, şi vin, şi izvoare de ciocolată, de înmuiat căpşuni şi fragi.
Şi poate coroniţa cu smaralde mi-o va lăsa pe pernă, în chip de inel. Cine ştie…

5 martie 2008 | 14:39

@ Smeagoliţa: Da, ciupercuţe in sos alb s-ar nimeri de minune… Prinţii se mînjesc cu ciocolată din plăcere… preferă însă să-i mînjească şi pe alţii… aşa, ca să se joace de-a încleiatul… Iar căpşunele şi fragii le savurează din pîlnii moi de nuferi de baltă… Vinul trebuie sa fie uşor şi vechi de o mie de ani, adus din beciurile secrete ale Piticilor cu scufie violetă… Ospăţul se ţine din amurg pînă în zori, cu flaute şi cu ţitere împrejur… Şi se şoptesc prin unghere versuri destul de îndrăzneţe… de către elfi tocmiţi anume pentru asta…

5 martie 2008 | 15:56
Smeagoliţa:

Versuri furate de pe bloguri, memorate pe-nserate, notate cel mult pe dosul lăboanţei şi spălate-n zori, la cascadă.

5 martie 2008 | 17:45

@ Smeagoliţa : Iar cascadele sînt păzite chiar de Smeagol!

5 martie 2008 | 19:12
Lasa un comentariu

Comentariu