«
»


Tom şi Becky

Scris la 24 noiembrie 2007

Ieri am văzut un film după „Aventurile lui Tom Sawyer”. Este a doua versiune. Prima, cu o Becky puţin mai înaltă decît Tom, parcă brunetă, dacă îmi amintesc bine, destul de sexy, mi-a plăcut mai mult, fetiţa dă dovadă de iniţiative destul de hazardate. Asta are o Becky blondă, mălăiaţă şi cam grăsuţă…fără lipici, negustînd plăcerea sărutului „logodnei”. Mă rog, nimic picant în toată povestea… Îmi propun să repovestesc cîndva, pentru adulţi, cartea lui  Mark Twain! Cuplul Tom şi Becky mi-a fermecat copilăria… pe la 7-8 ani… De ce nu ar fi şi un deliciu al singurătăţii de acum?

31 comentarii »

rilu:

@hobbitul: povesteste-o. hobbitule! amanunte picante ar putea fi adaugate, dat fiind ca erotismul copilului este atat de bogat si pe deasupra mai nimeni nu vorbeste despre el (adica se vorbeste dar in termeni mult prea seci). Nu stiu altti cum sunt, dar pe vremea mea, fetitele se pipaiau noaptea in pat inainte de culcare, tot felul de actiuni de initiere se petreceau pe la subsoluri, toata lumea era curioasa-curioasa, asa ca…
in privinta cartii propriu-zise, spre rusinea mea, nu-mi amintesc mai nimic din actiune. Mi-amintesc doar ca nu ma-nduram s-o las din maini si ca era frumos, emotionant, captivant- acum as spune plin de prospetime…

24 noiembrie 2007 | 16:24

este o leapsa pt dvs cu „prima carte citita”; vroiam doar sa va aduc la urechi; decizia e tot a dvs daca s-o continuati sau nu; cu stima:
http://aprozarnet.wordpress.com/2007/11/23/fu-prima-carte/

24 noiembrie 2007 | 16:32
O eleva:

Totuşi, cred că Becky blonduţă trebuie să fie…

24 noiembrie 2007 | 16:55

@o eleva : o, ce surpriză! ai dreptate, în carte e blonduţă… „o fiinţă drăgălaşă, mică, cu ochi albaştri şi păr bălai împletit în două coade lungi; purta o rochie albă de vară şi pantalonaşi lungi, brodaţi.” Trebuie sa fi fost delicioasă cu panalonaşii aceea! :smile: Dar cum ai intuit?

24 noiembrie 2007 | 17:05
O eleva:

Nici o intuiţie… Simpla realitate.
Păi şi atunci, cum mălăiaţă? Faceţi fata să plîngă!

Dar cum de purta ea şi rochie, şi pantalonaşi, ca în zilele noastre? Poate erau ciorăpiori?

24 noiembrie 2007 | 17:23

@ o eleva : Becky nu era deloc mălăiaţă în carte!
Iar panalonaşii brodaţi se purtau lungi; asta le da fetiţelor un aer destul de ştrengăresc… şi de incitant… dacă le scoteai rochiţa… mai trebuia să le convingi să-şi scoată şi pantalonaşii brodaţi!!! Dar tu ai citit cartea asta minunată? :smile:

24 noiembrie 2007 | 17:29
O eleva:

Păi mălăiaţă în film, aşa aţi zis.
Eu cred că totuşi căpriţa cea brunetă şi înaltă nu se potrivea.

Da, pantalonaşii croşetaţi, de fapt, nu brodaţi. Îi ştiu! Stai în picioare în faţa patului, iar cînd mama trage de ei în sus, te ridică cu totul, ca-n leagăn! Oricum, ei cad apoi şi fac nişte armonici la glezne. :smile:

Normal că am citit. Nu m-aţi urecheat ieri? Ce urîîîît…

24 noiembrie 2007 | 17:36

@ o eleva: Ştii care sînt primele cuvinte pe care le spune Becky lui Tom? „Lasă-mă să văd şi eu.” Oare ce anume crezi tu că vroia dînsa să vadă?

24 noiembrie 2007 | 17:41
O eleva:

Ei, sute de pitici zglobii! Vreţi să mă prindeţi la înghesuială, e uşor cu cartea în faţă, iar eu n-am chef de scotoceală…

Voia să-i vadă blogul?

Pînă la urmă, nici nu contează ce dorea, ci că dorea SĂ VADĂ! Se uita şi o lua la fugă.

24 noiembrie 2007 | 17:47

@ o eleva : da, dorea să VADĂ! Iar după ce a văzut, ştii ce i-a spus lui Tom? Nu, că tu doar la panalonaşi te gîndeşti. I-a spus: „Ce om frumos! Acum fă-mă pe mine…” :smile:

24 noiembrie 2007 | 17:54
rilu:

@hobbitul: intr-un alt context, Claudia, cu ochii ei alungiti de matza si cu impertinenta ei slava, ii cere domnului Hans, ce oare? ei bine, un pix. O fi avand vreo legatura?

24 noiembrie 2007 | 17:57
O eleva:

Sigur, în traducerile actuale s-ar fi găsit altă formulare, că s-a „nefericit” limba între timp. :smile:

Dar văd că aveţi teme: vă roagă lumea să scrieţi de prima carte citită şi de darurile de Crăciun. Ar fi drăguţ să răspundeţi, că aşteptarea nu e mereu plăcută. Să nu vă mai ţin…

24 noiembrie 2007 | 18:00

@ o eleva: Iar fugi? Temele am timp să mi le fac, doar mîine e duminică. Am impresia ca eşti bloggeriţă rău!

24 noiembrie 2007 | 18:05
O eleva:

:smile:
Da, o să fac un master în fugi.
Dar cred că şi dumneavoastră v-aţi cam specializat…

Bine, nu fug încă.
Bloggeriţă rău? Ce-i aia? În afară de muzică n-am nici un viciu.

24 noiembrie 2007 | 18:09

@rilu: Clavdia Chauchat i-a dat domnului Hans Castorp un pix( creion e în traducere!!! )Şi l-a rugat, cînd s-a retras, să nu uite să i-l înapoieze…

24 noiembrie 2007 | 18:18

@ o eleva : păi muzica nu-i un viciu! mai ştiu că aveai limba colorată mereu altfel…

24 noiembrie 2007 | 18:20
O eleva:

Nu mi se colorează decît cînd sînt fericită.

24 noiembrie 2007 | 18:22
rilu:

Claudia Chauchat avea un creion? e totusi un contrasens, Claudia n-are nimic de-a face cu scrisul, nici cu creioanele, ea e in stare naturala… pe de alta parte, e drept, Hans pare sa nu prea aiba „creion” sau poate are Claudia prea mult. ok. ciudat, intodeauna am avut impresia ca de fapt, Claudia cere creionul… ( cat despre traducere, n-am mai avut demult varianta romaneasca intre maini… asa ca, scuze pentru inadvertenta…)

24 noiembrie 2007 | 18:25

@ o eleva: dar ce „nefericiri” poate să aibă o puştoacă? Ai bubiţa?

24 noiembrie 2007 | 18:26
O eleva:

„Bubiţa”?!
Am limba verde şi nu mă doare decît în cot.
Verde mi se face mai ales cînd mint. Dar nu-i o regulă…

24 noiembrie 2007 | 18:37
O eleva:

Dacă mint că am limba verde, înseamnă că nu o am verde. Dacă nu o am verde, înseamnă că nu mint.
Mă uit în oglindă şi nu mai înţeleg nici eu nimic. :smile:

Dacă mă mint alţii pe mine, li se face limba mov.

24 noiembrie 2007 | 18:40

@ o eleva : mă rog, cam impertinent răspuns… nu te mai sprijini în coate!

24 noiembrie 2007 | 18:41
O eleva:

Am minţit.
Adevărul e că mi-am înghiţit limba la aşa întrebare. De tot!

24 noiembrie 2007 | 18:50
rilu:

@hobbitul: asa e, asa e… si e frumos ca e asa… tocmai am recitit un fragment- e chiar magic… tesatura nobila de amintiri si fantasme; s-ar zice, ca Muntele vrajit e in afara lumii si a timpului- si chiar e, ca literatura si ca toate povestile, si ca viatile noastre, de altfel…

24 noiembrie 2007 | 19:02

@ o eleva : fii cuminte, te poţi sufoca!

24 noiembrie 2007 | 19:06

rilu, sunt aici. converseaza-ma. mi se pun carcei la fragmentele de dialog ale orbilor.

25 noiembrie 2007 | 16:31

monolog. pardon

25 noiembrie 2007 | 22:23
rilu:

@adaam: merci, adaam, e foarte dragut din partea ta,; numai ca e deja luni… si despre ce orbi vorbesti, ma rog? si ce-i aia dialog? in fine…

26 noiembrie 2007 | 17:23
bianca:

@hobbitul Asa, pe nerasuflate, imi aduc aminte faza in care Tom i-a dat pisicii doctoria numita „Moartea durerilor” si facea aia ca toti dracii. Rid cu lacrimi si astazi la fragmentul ala. Si cind matusa lui Tom il intreaba : „Bine, musiu, cum iti veni sa te porti astfel cu o creatura a Domnului?”, el raspunde „M-am gindit ca n-are si el o matusa care sa-i arda matele cu Moartea Durerilor…” Genial! Il iubesc pe Mark Twain. Dar e cam Moartea Femeilor. Becky bubuie de stereotipuri misogine, dar tot e frumos :mrgreen:

26 noiembrie 2007 | 22:34
fan:

Domnule Brumaru, ce poezii minunate scriati! Sunt oamenii supt vremuri! Mediile moderne nu genereaza automat un public adecvat, leider, leider!

28 noiembrie 2007 | 21:52
tupeistu:

În lumea de pixeli, ca de altfel în lumea de carne a cãrei imagine în mic este, îşi face apariţia, când şi când, un personaj pitoresc : Cititorul! Nu, nu e o greşealã de tastare. Este chiar El, Cititorul cu majusculã, deosebit de oricare din miile de alţi cititori, fiinţe mãrunte, anonime, insignifiante. Domnia Sa intrã în scenã cãlcând greu, apãsat, vizibil copleşit de propria-i personalitate. Trimite o ocheadã complice Creatorului, îşi roteşte apoi ochii, cu severitate, asupra sãlii, arborând o mimicã dezgustatã. Ce adunãturã de barbari, de ignoranţi, se lamenteazã Cititorul, neuitând sã se felicite, în sinea sa, pentru inteligenţa, rafinamentul şi erudiţia ce l-au ferit sã se amestece cu ignarele creaturi cãrora le aruncã o cãutãturã încruntatã, vrând parcã sã-şi ascundã asemenea gânduri de privirile indiscrete. Se îndreaptã apoi spre Creator, umezindu-şi brusc ochii, îl bate de câteva ori pe umãr cu o cordialitate suspectã, aproape indecentã, apoi se retrage spre culise, cãlcând la fel de greu, la fel de apãsat. Se rãzgândeşte în ultima clipã, oprindu-se, şi îşi întoarce capul. Încã o ocheadã Creatorului, încã o încruntare cãtre public şi, fluturând din mâini a lehamite : leider, leider*, iese.

*ce pãcat, ce pãcat (în limba germanã)

29 noiembrie 2007 | 6:36
Lasa un comentariu

Comentariu