«
»


Trebuia să fac saltul…

Scris la 28 decembrie 2009

Trebuia să fac saltul.

Nu mă simțeam încă-n stare

S-ajung acolo unde nimic nu mai doare,

Unde sufletul fiecăruia-i altul.

Îmi suflecasem pieptul, ca pe o mînecă de cămașă,

Pîn’la subsuoară, pîn’la mirosul ei pipărat,

Atît de iubit de femeia ce-mi povestea că-s bărbat,

Pătimașă.

Eram numai sînge și mușchi dezveliți

De pielea mea albă, curată;

Mă pîndeau șerpi cu dinți ascuțiți;

Fluturi imenși avînd drept aripă o străvezie lopată

        Încercau să mă urce, să m-arunce în nori,

        Ca proaspăt să-mi las curcubeiele, mîndru, pe flori…

           

11 comentarii »

Piei textuale! Mai suave şi opaline spre dimineaţă, mai adumbrite şi neliniştitoare la apus!

28 decembrie 2009 | 19:52

Îmi pare un salt al devenirii într-o comunicare cu desprinderea „Unde sufletul fiecăruia-i altul”. Trupul precum o haină, încercarea aproape apteră a fluturilor reprezintă ţesătura în jurul sîmburelui ontologic. Mi-au plăcut formele (întregirile) determinate, proiectate frumos asupra sinelui si a materiei poeticeşti.

30 decembrie 2009 | 2:31

@iarina: Hai să fim serioși. Teorii bombastice!

30 decembrie 2009 | 10:49
iarina:

Eu prefer să-mi duc pînă la capăt şotronul prin astfel de salturi poetice. Nu am încă exerciţiul seriozităţii.
(acum, necunoscîndu-vă, sper că nu v-au deranjat cuvintele mele)

30 decembrie 2009 | 14:56
diamantul alb:

saltul cuantic

30 decembrie 2009 | 20:50

:) foarte frumos.

30 decembrie 2009 | 21:17
iarina:

Mă jigniţi şi, sincer, nu vă înţeleg. Poezia dumneavoastră mi-a transmis un mesaj şi, dacă tot se poate comenta, m-am gîndit să vă las un semn de apreciere. Dar dacă asta e puţin important, iar exprimarea mea, nesatisfăcătoare, nu pot decît să regret că am avut îndrăzneala de-a mă adresa poetului care întotdeauna mi-a plăcut. Aş prefera să-mi ştergeţi comentariul. Acest lucru nu înseamnă că o să şterg plăcerea de-a citi poemele lui Emil Brumaru. M-aţi supărat foarte tare, dar, pînă la urmă, sunteţi propriul judecător în ceea ce priveşte astfel de acte.

31 decembrie 2009 | 1:32
aur:

acelaşi! superbeţe…

31 decembrie 2009 | 2:16
Flori Iuhas:

E-o stare-n care nu doare nimic…
purtate genele, pe carnea ei abia de se-nfioara,
doar sangele-i de fat frumos, nauc,
viseaza intruna sfarcuri de fecioara

6 ianuarie 2010 | 0:11

Trebuia să-mi încordez arcul
Cu săgeata ţintită spre soare
S-o zvârl prin văzduh vuitoare
În ochiul ce-aprinde neantul

Minunate poezii, stimate Emil Brumaru!

6 ianuarie 2010 | 0:44

Zici că a trecut un an,
dar parcă a trecut o zi abia.

Zici că eşti îndrăgostit,
dar ai dezertat terenul de joacă,

acum stai pe tuşă şi observi –
curcubeul te-mpresoară în
Roşu, Violet şi Albastru;

alaltăieri mi-ai zis că mă iubeşti,
şi mă făceai să-nghit ale tale poveşti,

acum, plouă, totul e trist,
Curcubeul de mult a plecat,
lalelele s-au ofilit şi ele,
pictez pe-ametist a mea epopee.

8 ianuarie 2010 | 14:56
Lasa un comentariu

Comentariu