Trebuia să fac saltul…
Scris la 28 decembrie 2009
Trebuia să fac saltul.
Nu mă simțeam încă-n stare
S-ajung acolo unde nimic nu mai doare,
Unde sufletul fiecăruia-i altul.
Îmi suflecasem pieptul, ca pe o mînecă de cămașă,
Pîn’la subsuoară, pîn’la mirosul ei pipărat,
Atît de iubit de femeia ce-mi povestea că-s bărbat,
Pătimașă.
Eram numai sînge și mușchi dezveliți
De pielea mea albă, curată;
Mă pîndeau șerpi cu dinți ascuțiți;
Fluturi imenși avînd drept aripă o străvezie lopată
Încercau să mă urce, să m-arunce în nori,
Ca proaspăt să-mi las curcubeiele, mîndru, pe flori…
Piei textuale! Mai suave şi opaline spre dimineaţă, mai adumbrite şi neliniştitoare la apus!
Îmi pare un salt al devenirii într-o comunicare cu desprinderea „Unde sufletul fiecăruia-i altul”. Trupul precum o haină, încercarea aproape apteră a fluturilor reprezintă ţesătura în jurul sîmburelui ontologic. Mi-au plăcut formele (întregirile) determinate, proiectate frumos asupra sinelui si a materiei poeticeşti.
@iarina: Hai să fim serioși. Teorii bombastice!
Eu prefer să-mi duc pînă la capăt şotronul prin astfel de salturi poetice. Nu am încă exerciţiul seriozităţii.
(acum, necunoscîndu-vă, sper că nu v-au deranjat cuvintele mele)
saltul cuantic
:) foarte frumos.
Mă jigniţi şi, sincer, nu vă înţeleg. Poezia dumneavoastră mi-a transmis un mesaj şi, dacă tot se poate comenta, m-am gîndit să vă las un semn de apreciere. Dar dacă asta e puţin important, iar exprimarea mea, nesatisfăcătoare, nu pot decît să regret că am avut îndrăzneala de-a mă adresa poetului care întotdeauna mi-a plăcut. Aş prefera să-mi ştergeţi comentariul. Acest lucru nu înseamnă că o să şterg plăcerea de-a citi poemele lui Emil Brumaru. M-aţi supărat foarte tare, dar, pînă la urmă, sunteţi propriul judecător în ceea ce priveşte astfel de acte.
acelaşi! superbeţe…
E-o stare-n care nu doare nimic…
purtate genele, pe carnea ei abia de se-nfioara,
doar sangele-i de fat frumos, nauc,
viseaza intruna sfarcuri de fecioara
Trebuia să-mi încordez arcul
Cu săgeata ţintită spre soare
S-o zvârl prin văzduh vuitoare
În ochiul ce-aprinde neantul
Minunate poezii, stimate Emil Brumaru!
Zici că a trecut un an,
dar parcă a trecut o zi abia.
Zici că eşti îndrăgostit,
dar ai dezertat terenul de joacă,
acum stai pe tuşă şi observi -
curcubeul te-mpresoară în
Roşu, Violet şi Albastru;
alaltăieri mi-ai zis că mă iubeşti,
şi mă făceai să-nghit ale tale poveşti,
acum, plouă, totul e trist,
Curcubeul de mult a plecat,
lalelele s-au ofilit şi ele,
pictez pe-ametist a mea epopee.